Thank you all my dears Flickr friends for your favs and visits! I do appreciate them very, very much

In Wordpress In Blogger photo.net/photos/Reinante/ In Onexposure

Cada paraje de La Vall de Lord es singular por su diversidad paisajística y de especies naturales, y un verdadero valor para todos aquellos que quieran acercarse a la naturaleza. El valle esta rodeado por altas montañas: al norte, la extensa sierra de Port del Comte- unida a la no menos majestuosa sierra del Verd por el Coll de Port- custodia la cima más alta del valle (2.383 m) y también el conocido como Forat(Agujero) de la Bófia, un antiguo pozo natural de hielo que antaño era extraído y comercializado; al oeste, las sierras de Mitges y Pratformiu no llegan a 1.700 m de altitud y al sur, las sierras de Busa, els Bastets, les Roques y la Mola de Lord presentan altas y verticales paredes conglomeradas.Los dos principales ríos que acarician el valle a su paso son el Cardener, que nace en la Coma y la Pedra, y Aigua de Valls, que desciende por el municipio de Guixers. Las diferentes altitudes de las montañas hacen que la flora y la fauna de sus bosques y ríos sea amplia y variada.

Each of La Vall de Lord is unique for its diversity of landscape and natural species, and a true value for those who want to get closer to nature. The valley is surrounded by mountains: to the north, the vast mountains of Port del Comte, coupled with the no less majestic mountains of the Green by the Coll de Port-custody the highest peak of the valley (2,383 m) and also known as Forat (Hole) of BOFI an old well that used to natural ice was removed and sold, to the west, the mountains of Mitges Pratformiu and fail to reach an altitude of 1700 m and south, the mountains of Busa els Bastets them Mola Roques and Lord and have high vertical walls conglomeradas.Los two main rivers that caress the valley in its wake are Cardener, which rises in the Pedra and Coma, and Aigua Valls, descending by the municipality of Guixers. The different heights of the mountains makes the flora and fauna of forests and rivers are wide and varied.

Val-du-Pâtre (Schaefertal)/Alsacia, FRANȚA (perioada interbelică). Cimitirul prizonierilor români de război capturați de nemți în Transilvania în anul 1916.

Aici au fost (re)înmormântați 678 soldați români, luați prizonieri de germani în Transilvania până în decembrie 1916, aduși cu trenuri de vite închise cu lacăt, având câte un orificiu încadrat de sârmă ghimpată. Prizonierii români de război s-au stins unul după altul, din anul 1917 până în anul 1918, în urma regimului inuman (privațiuni, foame, tortură) impus de germani. Această mare necropolă cuprinde 553 de morminte individuale de soldați români din diferite lagăre germane de exterminare din Alsacia, precum și alte două morminte comune (de la unul lipsește inscripția de la baza crucii) cu osemintele a 125 de prizonieri („un întreg detașament român”), care la Steinbrunn-le-Haut în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1917 au fost pedepsiți de militarii germani ce făceau parte din paza lagărului, fiind scoși afară din barăci într-un ger de -20 de grade Celsius pentru că românii au îndrăznit să intre în război împotriva Germaniei. În câteva zile aproape tot efectivul de militari români a murit. Din documentațiile comunei Soultzmatt reiese, că în acest lagăr, de pe 6 martie până la 8 mai 1917, au murit fie torturați, fie de foame sau de frig, 120 soldați români. După mărturiile din vremea aceea, „prizonierii români erau atât de înfometați de către gardieni, încât erau reduși la starea de schelete și mureau ca șoarecii”.

La propunerea Comitetului pentru amenajarea și îngrijirea mormintelor prizonierilor români din Alsacia și după o temeinică chibzuință, la 30 August 1919, orașul Soultzmatt a dăruit României platoul de la Val du Pâtre (Valea Păstorului), pe care odinioară fusese amplasat lagărul prizonierilor români, în care aceștia au cunoscut privațiuni, torturi, frig și foame, și pe care a fost amenajat ulterior actualul cimitir militar român.

Se spune, că în privința alegerii locului s-a ținut seama și de recomandarea lui Max Dellfus - un elvețian din Vevey, Elveția. Dellfus a făcut parte din Comisia pentru soarta prizonierilor de război, cu reședința la Geneva și va fi fost cu mare probabilitate unul dintre membrii delegației din partea Crucii Roșii care s-a interesat de soarta prizonierilor români din lagărele germane, lucru pentru care a fost considerat prieten și binefăcător al soldaților prizonieri români.

La 24 septembrie 1919, ziarul francez Alsacia făcea următoarea mențiune, cu privire la donația orașului Soultzmatt, făcută guvernului român: „Prin deliberare, la data de 30 August 1919, consiliul municipal a decis ca localitatea Soultzmatt să pună la dispoziția guvernului român un teren pentru înmormântarea soldaților români decedați în timpul prizonieratului lor în Alsacia. Comuna Soultzmatt a dăruit acest teren guvernului român”.

Lucrările de amenajare s-au făcut la inițiativa și cu sprijinul Comitetului pentru Mormintele Românești din Alsacia și au fost definitivate în anul 1920.

Citiți următorul extras din lucrarea prof. Jean Nouzille de la Universitatea Strasbourg II, ”CALVARUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI ROMÂNI ÎN ALSACIA-LORENA 1917-1918” (București, Editura Militară 1991):

Condiţiile specifice de internare a prizonierilor de război români

«Din august 1916 până Ia începutul anului 1917, mai, multe zeci de mii de luptători români au fost luaţi prizonieri de armatele germană, austro-ungară, bulgară şi otomană. Fiecare dintre aceste armate i-a trimis în ţara proprie pe prizonierii pe care i-a capturat.

La 1 februarie 1917, puterile Quadruplei Alianţe au anunţat un total de 79 033 prizonieri de război români. După o sursă internă, România ar fi pierdut în cursul campaniei din 1916-1917, 50 000 militari ucişi, 80 000 răniţi şi 110 845 prizonieri.

Nici un studiu complet nu a fost întreprins nici în România, nici în Franţa asupra condiţiilor de internare a prizonierilor români. La optzeci de ani de la evenimente, sursele de informare rămân deosebit de puţine. Ele se limitează la câteva statistici incomplete în lucrări generale şi la câteva documente păstrate în arhivele judeţene sau municipale. Totuşi, ele sunt completate de câteva mărturii.

Martorii care au supravieţuit au fost surprinşi să constate tratamentul inuman ale cărui victime au fost prizonierii de război. Ei au acceptat să ne încredinţeze amintirile lor pentru a permite generaţiilor viitoare să nu uite condiţiile de trai ale acestor soldaţi.

Exista numeroase zone de umbră în viaţa prizonierilor de război români dintre momentul capturării şi acela al decesului lor, eventual al repatrierii lor.

Numărul deceselor înregistrate în cursul captivităţii lor mai ales în timpul primelor luni ale lui 1917 este considerabil. Procentul lor în raport cu numărul total al prizonierilor apare mult mai ridicat decât în cazul altor naţionalităţi. Tratamentul la care duşmanii României i-au supus pe prizonierii români a fost dintre cele mai inumane, pentru a mai adăuga cât se poate la suferinţele acestei ţări. Ei au murit pur şi simplu de foame şi de frig. Chiar cifrele oficiale germane constituie cel mai teribil rechizitoriu împotriva germanilor: 36,8% dintre prizonierii de război români internaţi în Germania muriseră deja în toamna anului 1917, iar 31,4% erau bolnavi în spitale. Mulţi dintre prizonierii români erau închişi în Bavaria în ţarcuri de vite; mergeau în picioare goale şi nu aveau dreptul de a se înveli în timpul nopţii. Guvernul german nu a ezitat să-i folosească pe prizonieri la lucrări de fortificare a frontului, unde mulţi dintre ei au fost ucişi de proiectile.

Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România, aminteşte că “în Germania, în lagărele de prizonieri români, mortalitatea atingea 40%. Singură Franţa, la cererea mea, a ameliorat puţin soarta lor determinând o inspecţie a Crucii Roşii şi organizând un transport de colete.”

La 25 septembrie 1917, ministrul de Război al Austro-Ungariei lua la cunoştinţă un articol apărut la 15 septembrie pe prima pagină a ziarului olandez “Algemeen Handelsbland”, intitulat “Prizonierii români”, în care se preciza că potrivit Marelui Cartier General Român din 53 000 de prizonieri de război români trimişi în Germania, 19 525 muriseră şi 16 645 bolnavi în spitale. Cauzele acestei puternice mortalităţi erau proasta alimentaţie şi persecuţiile. Nici un comentariu nu însoţeşte fişa remisă ministrului austro-ungar de către căpitanul de cavalerie von Streerowitz, deşi procentul deceselor reprezenta deja 36,8% din numărul total al prizonierilor români.

Cu titlu de comparaţie, din cei 730 de ofiţeri şi 40 500 subofiţeri şi soldaţi belgieni care au stat în Germania ca prizonieri de război între 1914-1918, doar 2 000 au decedat în cursul captivităţii lor, adică mai puţin de 5% în patru ani. În timp ce cifra totală a prizonierilor belgieni (656 ofiţeri şi 42 641 subofiţeri şi soldaţi la 10 iunie 1917) este asemănătoare aceleia a prizonierilor români (l 431 ofiţeri şi 40 684 soldaţi tot la aceeaşi dată), numărul total al prizonierilor belgieni decedaţi în patru ani corespunde aceleia a prizonierilor români morţi în Alsacia şi Lorena în patru luni.

Prizonierii de război români internaţi în Alsacia şi Lorena sunt o parte din cei capturaţi de Armata 9 germană a generalului von Falkenhayn în timpul luptelor grele duse în Carpaţi pentru stăpânirea trecătorilor. Între l şi 18 noiembrie 1916, 189 ofiţeri şi 19 338 subofiţeri şi soldaţi români au căzut în mâinile Armatei 9 germane. Cea mai mare parte a celorlalţi prizonieri au fost capturaţi în cursul bătăliilor duse în aceeaşi campanie din 1916, în Câmpia Română, în Oltenia şi Muntenia.»

Departamentul Haut-Rhin:

Prizonierii români au fost semnalaţi în 15 localităţi: Soultzmatt, Bartenheim, Cernay, Colmar, Ensisheim, Koetzingue, Liepvre, Muhloc, Neuf-Brisach, Niederentzen, Oberentzen, Steinbrunn-Le-Haut, Walheim, Waltenheim şi Wolfgantzen.

«Soultzmatt. Situat în frumoasa vale a râului Ohnbach, afluent al Lauch-ului, Soultzmatt se găseşte la jumătatea drumului dintre Rouffach şi pădurea acestui oraş. Şase izvoare minerale se adună într-un spaţiu îngust la poalele Heidenberg-ului. A fost construită o aşezare termală între Heidenberg şi Grand Pfingstberg. Locuitorii comunei trăiau atunci în principal din cultura viţei de vie şi din industria textilă, în partea vestică a oraşului, un drum numit al Capelei (Kapellaweg) duce de la Soultzmatt la capela de la Val du Pâtre (Schaefferthaf), loc de pelerinaj încă din secolul al XIII-lea.

La începutul primului război mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădurea de la Vest de Soultzmatt ca să construiască adăposturi şi instalaţii militare. La vreo 500 m Nord de capelă şi aproape de hanul locului numit Gauchmott, nemţii au ridicat un lagăr militar. Situat într-o poiană, acest lagăr denumit” Kronprinzlager” era înconjurat de sârmă ghimpată. A fost folosit de trupele germane care veneau aici să se odihnească la fiecare trei săptămâni, prin rotaţie, după ce luptau pe frontul franco-german din Vosges. Acest front era stabilizat la vreo 10 kilometri Vest de Soultzmatt, după luptele din iunie 1915 de la Hilsenfirst şi cele din iulie 1915 de pe Linge. Lagărul “Kronprinz” era ocupat în permanenţă de vreo 500 soldaţi germani şi de două baterii de baloane captive. Era camuflat ca să nu fie reperat de aviaţia franceză. Un comandament local (Ortskommandantur) fusese instalat la Soultzmatt pentru a regla trecerea şi cantonamentul trupelor germane, în localitate fuseseră cantonate un detaşament de poliţie şi o companie de infanterie, care ocupau şcoala de băieţi, hambarele rechiziţionate şi cele două fabrici textile.

La începutul lui 1917, pe un ger teribil, locuitorii din Soultzmatt au văzut venind soldaţi români extenuaţi şi foarte slabi. Escortaţi de soldaţi din Landsturm cu baioneta la puşcă, veneau pe jos de la Rouffach. Cea mai mare parte dintre aceşti soldaţi, au fost dirijaţi spre Val du Pâtre, în timp ce vreo douăzeci dintre ei au fost adăpostiţi provizoriu într-o fabrică de textile. “Copiii, uneori, aruncă câte un colţ de pâine vreun cartof în deschizăturile căscate ale buzunarelor mantalelor. Ordinul se auzea nemilos şi puştii erau alungaţi. Unul dintre ei, care s-a încăpăţânat, pălmuit de un subofiţer, a fugit urlând. Atunci copiii au ascuns bucăţile de pâine şi cartofii în crăpăturile pereţilor. Cei mai slăbiţi dintre români, cei care se târau la sfârşitul coloanei, ca pentru a se susţine, pipăiau pietrele desprinse şi căutau în crăpături. Unul dintre ei, pe care îl voi vedea până la sfârşitul lumii, a luat dintr-o ascunzătoare un cartof crud din care a muşcat lacom.”

Potrivit mărturiei domnului Leon Nicollet - născut în 1905 la Soultzmatt şi ai cărui părinţi au făcut parte din cei 30 de membri ai personalului civil alsacian care lucra în lagăr -, prizonierii români au fost cel mult 70 la începutul lui 1917. Efectivul lor era recompletat în urma deceselor. Locuiau în două barăci în exteriorul lagărului. Aceste barăci erau tot neterminate la începutul anului respectiv, fiind, umede şi reci. Prizonierii erau supravegheaţi de un detaşament special format din vreo 15 gardieni şi încadraţi pentru muncă, de şefi de echipă civili şi un pădurar. Acesta era găzduit împreună cu familia sa în cabana forestieră de la Val du Pâtre, alăturată capelei. Prizonierii români erau supuşi la munci dure, tăieri de copaci pe pantele masivului Schimberg, în sudul lagărului. Primeau o hrană insuficientă. Bieţii soldaţi români mureau de epuizare şi de foame. Tatăl domnului Léon Nicollet, care era şef de echipă, conducea vreo 15 prizonieri români care munceau la întreţinerea drumurilor, tăiau copaci şi curăţau lagărul. Prizonierii erau supravegheaţi în timpul lucrului de soldaţi germani înarmaţi cu puşti şi baionete. Tatăl lui Léon Nicollet aducea de mâncare în traistă ca să le dea prizonierilor ceva alimente pe ascuns, dar nu era suficient ca să-i ajute să supravieţuiască. Uneori prizonierii erau loviţi fără motiv de gardieni. Domnul Léon Nicollet observase că prizonierii români purtau o uniformă gri-bleu cu găitan roşu sau verde pe guler. Dar cel mai adesea erau în zdrenţe. Unii erau fără încălţăminte şi aveau picioarele înfăşurate în cârpe. Hainele erau zdrenţuite şi prizonierii trebuiau să le recupereze pe cele ale morţilor. Românii erau foarte slăbiţi şi gardienii, care socoteau că n-ar fi avut puterea să evadeze din cauza slăbiciunii fizice, îi supravegheau mai mult sau mai puţin atent. Erau atraşi de hanul Gauchmott unde lucrau două tinere servitoare. Nemţi au adus prostituate în “Kasino”-ul lor.

Încă de la sosirea lor în lagărul de la Val du Pâtre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, rezistau greu frigului şi oboselii. La început, morţii erau puşi într-un coşciug şi depuşi în capela din Val du Pâtre. Înmormântările aveau loc duminica. Fiecare sicriu era coborât de patru prizonieri români şi urma drumul spre Chapelle pentru a ajunge în locul numit “Grienling”, la cinci sute de metri Sud de Soultzmatt, pe un teren comunal situat la sud de cimitirul satului. Odată groapa săpată, cei care duceau sicriul înconjurau mortul sub supravegherea gardienilor. Un soldat român începea să cânte câteva tropare* (*compoziţie literară şi muzicală a liturghiei orientale, troparul cuprinde o strofă, un refren şi câteva versete) de îngropăciune pe care le cântau altădată în satul lor, ca să amintească despre viaţa mortului. Nu se poate spune că prizonierii români ar fi profitat de înmormântări ca să intoneze imnul naţional “Trăiască regele”. Copiii din sat se foloseau de înmormântări ca să se apropie de prizonierii români. Aceştia stăteau cu mâinile la spate pentru a putea primi pâine şi cartofi fierţi. Câteodată copiii au fost bătuţi de gardieni pentru că dădeau de mâncare prizonierilor.

Începând din luna martie 1917, cadavrele prizonierilor români nu mai erau îngropate numai duminica, ci în fiecare zi şi uneori de mai multe ori pe zi, cinci pe 11 martie 1917 şi cinci pe 24 martie 1917. Conform listei întocmite la 14 decembrie 1917 de subprefectul(Kaiserliche Kreisdirektor) de la Rouffach-Guebwiller, 142 de soldaţi români au murit şi au fost înhumaţi la Soultzmatt între 4 februarie şi 8 mai 1917: 17 în februarie, 73 în martie, 48 în aprilie şi 4 în mai. Unii prizonieri români au fost înhumaţi în Cimitirul Militar organizat de nemţi la Val du Pâtre, pe locul Cimitirul Militar actual. Ele au fost semnalate comandamentului militar local (Ortskommandantur) din Soultzmatt. 19 soldaţi români au fost înhumaţi, din motive necunoscute, în cimitirul din Val du Pâtre între 21 februarie şi 11 martie 1917. Alţi patru soldaţi români, morţi la 2, 5 şi 8 mai 1917 au fost, de asemenea, îngropaţi în cimitirul din Val du Pâtre.

Conform avizului (Mitteilung) adresat “Ortskommandantur” din Soultzmatt pentru fiecare deces al unui prizonier român înhumat în cimitirul din Val du Pâtre, “Feldwebel-Leutnant” Baller declara că soldaţii români au murit pur şi simplu ca urmare a unui stop cardiac (an Herzlähmung verstorben)!. În realitate, prizonierii români au murit de foame, de frig sau din cauza tratamentului dur. Populaţia alsaciană era convinsă că exterminarea soldaţilor români era deliberată. Benjamin Valloton evocă spusele gardienilor germani în legătură cu prizonierii români: “Cine i-a obligat să intre în război?... Noi, noi facem ce ni se spune...”, “De ce amărâţii ăştia au îndrăznit să ne lovească pe la spate, nu găsiţi asta îngrozitor, nu simţiţi insulta?”.

Locuitorii din Soultzmatt au remarcat ca, atunci când morţii români erau duşi în sat pentru înhumare, cei care îi purtau se opreau pe drumul către Chapelle într-un loc unde se depuneau gunoaiele şi căutau rapid, în pofida insultelor şi a loviturilor cu patul puştii din partea gardienilor, încercând să găsească ceva. Acest comportament al soldaţilor români spune mult despre subalimentarea lor. Foarte rapid, locuitorii din Soultzmatt, din fericire numeroşi, puneau pâine şi alimente pe grămada de gunoaie pentru ca prizonierii români să poată găsi de mâncare a doua zi, când treceau, în afara copiilor, nimeni nu îndrăznea să rişte să le dea direct mâncare românilor, într-atât era de înspăimântată populaţia de reacţia dură a nemţilor. Martori oculari i-au declarat în 1919 domnului Max Dollfus, preşedinte al Comitetului din Alsacia pentru mormintele româneşti, că soldaţii români au murit de foame în timp ce proviziile care le erau destinate erau mâncate de gardienii lor în hanul Gauchematt, vecin cu cimitirul actual”.

La supravieţuirea prizonierilor de război români, au contribuit cu donaţii de alimente 27 de familii din Soultzmatt, a căror listă se păstrează în arhivele locale. Această listă a fost denumită lista de “ajutorare a prizonierilor români”.

Din cei 452 de prizonieri români identificaţi care sunt îngropaţi la Cimitirul Militar din Soultzmatt (n.a. - 680 prizonieri români sunt înmormântaţi la Soultzmatt: 55 în morminte individuale, dintre care 103 necunoscuţi, plus două osuare, unul de 71, celălalt de 54 de români), 103 au murit în februarie 1917, 129 în martie, 78 în aprilie, deci 68% decedaţi în trei luni.

Dacă 1917 este anul teribil, mai ales în ianuarie - aprilie, în 1918 au murit la Soultzmatt numai 8 prizonieri de război români. Mortalitatea a fost proporţional identică în cazul soldaţilor români înhumaţi la Cimitirul Militar din Haguenau, a căror dată de deces este cunoscută: 33 în februarie; 96 în martie; 73 în aprilie; 67 în mai. În aprilie 1924, Max Dollfus scria: „Este şocant pentru cel ce străbate cu paşi rari cele două cimitire de la noi [Soultzmatt şi Cronenbourg] să citească pe cruci date care se repetă obsedant, mereu aceleaşi: ianuarie, februarie, martie, aprilie 1917. Crucile de pe un singur rând, cât este de lung, au înscrise data de 10 aprilie 1917".

Un caz deosebit merită să fie citat în legătură cu lagărul de la Val du Pâtre, pentru a demonstra că populaţia alsaciană nu a fost insensibilă la martiriul prizonierilor români, în pofida anumitor riscuri de represalii, într-un sat unde erau cantonaţi soldaţi germani cu sutele, într-o noapte din martie sau aprilie 1917, spre ora 22.00, mama domnului Ernest Nicollet şi-a trezit fiul. Se speriase auzind cum un român bătea la oblonul ferestrei. Era un soldat originar din Olteniţa, judeţul Călăraşi, cam la 50 km de Bucureşti, lângă Dunăre. Soldatul Solomon Coconaşu, de vreo 35 de ani, reuşise să iasă din barăcile lagărului din Val du Pâtre. Coborâse către primele case din sat şi venise să bată la obloanele casei în care locuiau părinţii lui Ernest Nicolet (născut la Soultzmatt, în 1897), pe strada “des Pretres” (a Preoţilor), la ieşirea din vâlceaua pe unde treceau zilnic convoaiele mortuare. Probabil că, în timp ce şi-a condus camarazii morţi la cimitirul din “Grienling”, a descoperit drumul spre sat şi, împins de foame, şi-a asumat riscul să meargă să bată în obloane, să ceară de mâncare ca să supravieţuiască. După ce s-a asigurat că nu era nimeni pe stradă, familia Nicollet 1-a primit pe Solomon Coconaşu în casă. Soldatul român ştia câteva cuvinte franţuzeşti şi a putut discuta puţin cu domnul Jacques Nicollet. Fiul său Ernest, care îşi amintea şi după şaptezeci de ani câteva cuvinte româneşti învăţate de la Coconaşu, povesteşte că în seara aceea mama lui reîncălzise ce mai rămăsese din mâncarea de varză călită şi cartofi pentru a-1 întrema pe soldatul român. După ce a mâncat şi s-a odihnit lângă foc, Coconaşu s-a întors în lagăr cu o traistă de provizii de la familia Nicollet. De atunci, el ieşea din lagăr de două-trei ori pe săptămână, pe la ora zece seara, ca să vină să mănânce la familia Nicollet. Astfel a reuşit să supravieţuiască şi să se reîntoarcă în ţară. A profitat, desigur, de neglijenţa gardienilor germani care chefuiau la hanul de la Gauchmatt. Familia Nicollet era impresionată de faptul că soldatul Coconaşu le săruta mâinile în semn de recunoştinţă, de câte ori venea la ei. O singură dată a fost însoţit de un camarad despre al cărui deces i-a înştiinţat nu după multă vreme pe cei din familia Nicollet. Coconaşu, care a avut norocul şi curajul să iasă din lagăr fără să trezească bănuiala gardienilor germani, a fost foarte discret, ştiind că familia Nicollet îşi risca viaţa când îl primea şi îl hrănea. Atunci când prizonierii români au fost transferaţi, Coconaşu a cerut adresa familiei Nicollet, care, precaută, a preferat să reţină ea adresa prizonierului român. La 6 iunie 1919, familia Nicollet a trimis o scrisoare la adresa din România. Abia în primăvara anului 1921 a primit răspunsul de la Coconaşu, datat 18 aprilie. Solomon Coconaşu se întorsese în Ţară sănătos şi îşi regăsise familia. “Cu mare emoţie îmi amintesc orele plăcute petrecute cu dumneavoastră şi vă mulţumesc mult pentru primirea călduroasă”. El a transmis autorităţilor române adresa binefăcătorilor săi. Familia Nicollet a primit o scrisoare de mulţumire redactată la 28 noiembrie 1924, la cererea reginei Maria a României, de doamna sa de onoare, Simona Lahovary, împreună cu o fotografie purtând o dedicaţie din partea reginei. Famila Nicollet păstrează cu multă pioşenie scrisoarea, care merită a fi citată: “Doamnă, Majestatea Sa Regina, aflând despre devotamentul cu care v-aţi ocupat de prizonierii români nefericiţi, în timpul războiului, m-a însărcinat să vă spun cât este de impresionată de bunătatea dumneavoastră şi să vă adresez întreaga sa mulţumire. Majestatea Sa vă trimite portretul său în ţinuta de la încoronare şi speră să îl păstraţi ca amintire din România, pe care nu o cunoaşteţi, dar pentru care aţi făcut atât de mult.”

Miercuri 9 aprilie 1924, regele Ferdinand şi regina Maria a României au fost oaspeţii Alsaciei şi s-au dus să se reculeagă la Val du Pâtre, unde au fost întâmpinaţi de generalul Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România în 1916 -1918. După inaugurarea Monumentului, regina Maria a depus la Marea Cruce din cimitir o coroană imensă de cale şi trandafiri. Apoi, a parcurs aleile cimitirului şi a aşezat pe toate mormintele buchete de garoafe roşii şi albe, pe care i le întindeau fete din partea locului.

În Cimitirul Militar de la Soultzmatt, lângă crucea străjuită permanent de drapelul Franţei şi de drapelul României, pe trei plăci de marmură este consemnat sacrificiul prizonierilor de război români. Prima aminteşte: “Cei 687 de prizonieri de război români care odihnesc în acest cimitir au murit aproape toţi din ianuarie până la sfârşitul anului 1917. Ei au îndurat foamea, mizeria şi torturile.”. A doua placă aduce la cunoştinţă: “Comitetul pentru mormintele româneşti din Alsacia, însărcinat de Guvernul României să reunească în acest cimitir morminte care în 1919 se aflau în 35 de oraşe şi comune din Alsacia, a obţinut dovada că toţi cei ce odihnesc aici au murit după suferinţe de nespus”. A treia placă este mărturia sentimentelor reginei Maria a României: “Departe de patria voastră pentru care v-aţi sacrificat, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie în acest pământ care nu vă este străin”.

La reuniunea sa din 30 august 1919, Consiliul local din Soultzmatt, prezidat de dr. Charles Kubler, a pus la dispoziţia Guvernului României, de fapt a donat, un teren situat în locul numit Gauchmatt, destinat amenajării unui cimitir militar pentru înhumarea soldaţilor români decedaţi în timpul captivităţii lor în Alsacia. A făcut cunoscute, totodată, numele celor 200 de capi ai familiilor care i-au ajutat pe prizonierii de război români să supravieţuiască. Prizonierii de război români înmormântaţi la “ Grienling” au fost transferaţi în 1920 la Cimitirul Militar de la Val du Pâtre.

Unii prizonieri de război români internaţi la Soultzmatt au decedat la spitalul militar de etapă de la Colmar. Într-adevăr, soldatul Marin Boboşilă a murit aici, la 20 februarie 1917. Actul sau de deces nr. 194, înregistrat la Primăria din Colmar, precizează că făcea parte din lagărul de muncă (Arbeitslager) de la Schaeferthal, subordonat Detaşamentului românesc nr. 11 (Rumänenkommando 11), la rândul lui subordonat lagărului de bază (Stammlager) de la Tuchel, în Prusia Occidentală. Soldatul Ion Sorica, de aproximativ 20 de ani, a decedat la 22 februarie 1917 (actul nr. 203), iar soldatul Caspar Grasu (actul nr. 217) a murit la 26 februarie 1917, la vârsta de 33 de ani.»

Se pare că nici un prizonier de război român, care a fost internat în lagărele din Alsacia şi Lorena în 1917-1918 şi care a supravieţuit captivităţii sale, nu şi-a publicat amintirile.

Cei aproape 3000 de soldaţi români care au murit în cursul prizonieratului în Alsacia şi Lorena, nu au mai văzut însă visul lor, România Mare, consfinţită la 1 Decembrie 1918, de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Val du Pâtre (Schäfertal)/Alsacia, FRANȚA (9 aprilie 1924). Suveranii României Mari Regina Maria și Regele Ferdinand I, însoțiți de generalul Berthelot depun flori la mormintele eroilor Armatei Române, prizonieri de război exterminați în lagărul german de gărzile lui Wilhelm al II-lea.

Val du Pâtre (Schäfertal)/Alsacia, FRANȚA (9 aprilie 1924). Regina Maria a României Mari însoțită de tinere alsaciene, depune flori la mormintele eroilor Armatei Române, exterminați în lagărul german de gărzile lui Wilhelm al II-lea.

Aici au fost (re)înmormântați 678 militari ai Armatei Române, luați prizonieri de germani în timpul luptelor grele din anul 1916, în Transilvania, Oltenia și Muntenia, aduși cu trenuri de vite închise cu lacăt, având câte un orificiu încadrat de sârmă ghimpată. Prizonierii români de război s-au stins unul după altul, din anul 1917 până în anul 1918, în urma regimului inuman (privațiuni, foame, tortură) impus de germani. Această mare necropolă cuprinde 553 de morminte individuale de soldați români din diferite lagăre germane de exterminare din Alsacia, precum și alte două morminte comune (de la unul lipsește inscripția de la baza crucii) cu osemintele a 125 de prizonieri („un întreg detașament român”), care la Steinbrunn-le-Haut în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1917 au fost pedepsiți de militarii germani ce făceau parte din paza lagărului, fiind scoși afară din barăci într-un ger de -20 de grade Celsius pentru că românii au îndrăznit să intre în război împotriva Germaniei. În câteva zile aproape tot efectivul de militari români a murit. Din documentațiile comunei Soultzmatt reiese, că în acest lagăr, de pe 6 martie până la 8 mai 1917, au murit fie torturați, fie de foame sau de frig, 120 soldați români. După mărturiile din vremea aceea, „prizonierii români erau atât de înfometați de către gardieni, încât erau reduși la starea de schelete și mureau ca șoarecii”.

Prizonierii de război români internaţi în Alsacia şi Lorena au fost o parte din cei capturaţi de Armata 9 germană a generalului von Falkenhayn în timpul luptelor grele duse în Carpaţi pentru stăpânirea trecătorilor. Între l şi 18 noiembrie 1916, 189 ofiţeri şi 19 338 subofiţeri şi soldaţi români au căzut în mâinile Armatei 9 germane. Cea mai mare parte a celorlalţi prizonieri au fost capturaţi în cursul bătăliilor duse în aceeaşi campanie din 1916, în Câmpia Română, în Oltenia şi Muntenia.

La propunerea Comitetului pentru amenajarea și îngrijirea mormintelor prizonierilor români din Alsacia și după o temeinică chibzuință, la 30 August 1919, orașul Soultzmatt a dăruit României platoul de la Val du Pâtre (Valea Păstorului), pe care odinioară fusese amplasat lagărul prizonierilor români, în care aceștia au cunoscut privațiuni, torturi, frig și foame, și pe care a fost amenajat ulterior actualul cimitir militar român.

Se spune, că în privința alegerii locului s-a ținut seama și de recomandarea lui Max Dellfus - un elvețian din Vevey, Elveția. Dellfus a făcut parte din Comisia pentru soarta prizonierilor de război, cu reședința la Geneva și va fi fost cu mare probabilitate unul dintre membrii delegației din partea Crucii Roșii care s-a interesat de soarta prizonierilor români din lagărele germane, lucru pentru care a fost considerat prieten și binefăcător al soldaților prizonieri români.

La 24 septembrie 1919, ziarul francez Alsacia făcea următoarea mențiune, cu privire la donația orașului Soultzmatt, făcută guvernului român: „Prin deliberare, la data de 30 August 1919, consiliul municipal a decis ca localitatea Soultzmatt să pună la dispoziția guvernului român un teren pentru înmormântarea soldaților români decedați în timpul prizonieratului lor în Alsacia. Comuna Soultzmatt a dăruit acest teren guvernului român”.

Lucrările de amenajare s-au făcut la inițiativa și cu sprijinul Comitetului pentru Mormintele Românești din Alsacia și au fost definitivate în anul 1920.

Citiți următorul extras din lucrarea prof. Jean Nouzille de la Universitatea Strasbourg II, ”CALVARUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI ROMÂNI ÎN ALSACIA-LORENA 1917-1918” (București, Editura Militară 1991):

Condiţiile specifice de internare a prizonierilor de război români

«Din august 1916 până Ia începutul anului 1917, mai, multe zeci de mii de luptători români au fost luaţi prizonieri de armatele germană, austro-ungară, bulgară şi otomană. Fiecare dintre aceste armate i-a trimis în ţara proprie pe prizonierii pe care i-a capturat.

La 1 februarie 1917, puterile Quadruplei Alianţe au anunţat un total de 79 033 prizonieri de război români. După o sursă internă, România ar fi pierdut în cursul campaniei din 1916-1917, 50 000 militari ucişi, 80 000 răniţi şi 110 845 prizonieri.

Nici un studiu complet nu a fost întreprins nici în România, nici în Franţa asupra condiţiilor de internare a prizonierilor români. La optzeci de ani de la evenimente, sursele de informare rămân deosebit de puţine. Ele se limitează la câteva statistici incomplete în lucrări generale şi la câteva documente păstrate în arhivele judeţene sau municipale. Totuşi, ele sunt completate de câteva mărturii.

Martorii care au supravieţuit au fost surprinşi să constate tratamentul inuman ale cărui victime au fost prizonierii de război. Ei au acceptat să ne încredinţeze amintirile lor pentru a permite generaţiilor viitoare să nu uite condiţiile de trai ale acestor soldaţi.

Exista numeroase zone de umbră în viaţa prizonierilor de război români dintre momentul capturării şi acela al decesului lor, eventual al repatrierii lor.

Numărul deceselor înregistrate în cursul captivităţii lor mai ales în timpul primelor luni ale lui 1917 este considerabil. Procentul lor în raport cu numărul total al prizonierilor apare mult mai ridicat decât în cazul altor naţionalităţi. Tratamentul la care duşmanii României i-au supus pe prizonierii români a fost dintre cele mai inumane, pentru a mai adăuga cât se poate la suferinţele acestei ţări. Ei au murit pur şi simplu de foame şi de frig. Chiar cifrele oficiale germane constituie cel mai teribil rechizitoriu împotriva germanilor: 36,8% dintre prizonierii de război români internaţi în Germania muriseră deja în toamna anului 1917, iar 31,4% erau bolnavi în spitale. Mulţi dintre prizonierii români erau închişi în Bavaria în ţarcuri de vite; mergeau în picioare goale şi nu aveau dreptul de a se înveli în timpul nopţii. Guvernul german nu a ezitat să-i folosească pe prizonieri la lucrări de fortificare a frontului, unde mulţi dintre ei au fost ucişi de proiectile.

Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România, aminteşte că “în Germania, în lagărele de prizonieri români, mortalitatea atingea 40%. Singură Franţa, la cererea mea, a ameliorat puţin soarta lor determinând o inspecţie a Crucii Roşii şi organizând un transport de colete.”

La 25 septembrie 1917, ministrul de Război al Austro-Ungariei lua la cunoştinţă un articol apărut la 15 septembrie pe prima pagină a ziarului olandez “Algemeen Handelsbland”, intitulat “Prizonierii români”, în care se preciza că potrivit Marelui Cartier General Român din 53 000 de prizonieri de război români trimişi în Germania, 19 525 muriseră şi 16 645 bolnavi în spitale. Cauzele acestei puternice mortalităţi erau proasta alimentaţie şi persecuţiile. Nici un comentariu nu însoţeşte fişa remisă ministrului austro-ungar de către căpitanul de cavalerie von Streerowitz, deşi procentul deceselor reprezenta deja 36,8% din numărul total al prizonierilor români.

Cu titlu de comparaţie, din cei 730 de ofiţeri şi 40 500 subofiţeri şi soldaţi belgieni care au stat în Germania ca prizonieri de război între 1914-1918, doar 2 000 au decedat în cursul captivităţii lor, adică mai puţin de 5% în patru ani. În timp ce cifra totală a prizonierilor belgieni (656 ofiţeri şi 42 641 subofiţeri şi soldaţi la 10 iunie 1917) este asemănătoare aceleia a prizonierilor români (l 431 ofiţeri şi 40 684 soldaţi tot la aceeaşi dată), numărul total al prizonierilor belgieni decedaţi în patru ani corespunde aceleia a prizonierilor români morţi în Alsacia şi Lorena în patru luni.

Prizonierii de război români internaţi în Alsacia şi Lorena sunt o parte din cei capturaţi de Armata 9 germană a generalului von Falkenhayn în timpul luptelor grele duse în Carpaţi pentru stăpânirea trecătorilor. Între l şi 18 noiembrie 1916, 189 ofiţeri şi 19 338 subofiţeri şi soldaţi români au căzut în mâinile Armatei 9 germane. Cea mai mare parte a celorlalţi prizonieri au fost capturaţi în cursul bătăliilor duse în aceeaşi campanie din 1916, în Câmpia Română, în Oltenia şi Muntenia.»

Departamentul Haut-Rhin:

Prizonierii români au fost semnalaţi în 15 localităţi: Soultzmatt, Bartenheim, Cernay, Colmar, Ensisheim, Koetzingue, Liepvre, Muhloc, Neuf-Brisach, Niederentzen, Oberentzen, Steinbrunn-Le-Haut, Walheim, Waltenheim şi Wolfgantzen.

«Soultzmatt. Situat în frumoasa vale a râului Ohnbach, afluent al Lauch-ului, Soultzmatt se găseşte la jumătatea drumului dintre Rouffach şi pădurea acestui oraş. Şase izvoare minerale se adună într-un spaţiu îngust la poalele Heidenberg-ului. A fost construită o aşezare termală între Heidenberg şi Grand Pfingstberg. Locuitorii comunei trăiau atunci în principal din cultura viţei de vie şi din industria textilă, în partea vestică a oraşului, un drum numit al Capelei (Kapellaweg) duce de la Soultzmatt la capela de la Val du Pâtre (Schaefferthaf), loc de pelerinaj încă din secolul al XIII-lea.

La începutul primului război mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădurea de la Vest de Soultzmatt ca să construiască adăposturi şi instalaţii militare. La vreo 500 m Nord de capelă şi aproape de hanul locului numit Gauchmott, nemţii au ridicat un lagăr militar. Situat într-o poiană, acest lagăr denumit” Kronprinzlager” era înconjurat de sârmă ghimpată. A fost folosit de trupele germane care veneau aici să se odihnească la fiecare trei săptămâni, prin rotaţie, după ce luptau pe frontul franco-german din Vosges. Acest front era stabilizat la vreo 10 kilometri Vest de Soultzmatt, după luptele din iunie 1915 de la Hilsenfirst şi cele din iulie 1915 de pe Linge. Lagărul “Kronprinz” era ocupat în permanenţă de vreo 500 soldaţi germani şi de două baterii de baloane captive. Era camuflat ca să nu fie reperat de aviaţia franceză. Un comandament local (Ortskommandantur) fusese instalat la Soultzmatt pentru a regla trecerea şi cantonamentul trupelor germane, în localitate fuseseră cantonate un detaşament de poliţie şi o companie de infanterie, care ocupau şcoala de băieţi, hambarele rechiziţionate şi cele două fabrici textile.

La începutul lui 1917, pe un ger teribil, locuitorii din Soultzmatt au văzut venind soldaţi români extenuaţi şi foarte slabi. Escortaţi de soldaţi din Landsturm cu baioneta la puşcă, veneau pe jos de la Rouffach. Cea mai mare parte dintre aceşti soldaţi, au fost dirijaţi spre Val du Pâtre, în timp ce vreo douăzeci dintre ei au fost adăpostiţi provizoriu într-o fabrică de textile. “Copiii, uneori, aruncă câte un colţ de pâine vreun cartof în deschizăturile căscate ale buzunarelor mantalelor. Ordinul se auzea nemilos şi puştii erau alungaţi. Unul dintre ei, care s-a încăpăţânat, pălmuit de un subofiţer, a fugit urlând. Atunci copiii au ascuns bucăţile de pâine şi cartofii în crăpăturile pereţilor. Cei mai slăbiţi dintre români, cei care se târau la sfârşitul coloanei, ca pentru a se susţine, pipăiau pietrele desprinse şi căutau în crăpături. Unul dintre ei, pe care îl voi vedea până la sfârşitul lumii, a luat dintr-o ascunzătoare un cartof crud din care a muşcat lacom.”

Potrivit mărturiei domnului Leon Nicollet - născut în 1905 la Soultzmatt şi ai cărui părinţi au făcut parte din cei 30 de membri ai personalului civil alsacian care lucra în lagăr -, prizonierii români au fost cel mult 70 la începutul lui 1917. Efectivul lor era recompletat în urma deceselor. Locuiau în două barăci în exteriorul lagărului. Aceste barăci erau tot neterminate la începutul anului respectiv, fiind, umede şi reci. Prizonierii erau supravegheaţi de un detaşament special format din vreo 15 gardieni şi încadraţi pentru muncă, de şefi de echipă civili şi un pădurar. Acesta era găzduit împreună cu familia sa în cabana forestieră de la Val du Pâtre, alăturată capelei. Prizonierii români erau supuşi la munci dure, tăieri de copaci pe pantele masivului Schimberg, în sudul lagărului. Primeau o hrană insuficientă. Bieţii soldaţi români mureau de epuizare şi de foame. Tatăl domnului Léon Nicollet, care era şef de echipă, conducea vreo 15 prizonieri români care munceau la întreţinerea drumurilor, tăiau copaci şi curăţau lagărul. Prizonierii erau supravegheaţi în timpul lucrului de soldaţi germani înarmaţi cu puşti şi baionete. Tatăl lui Léon Nicollet aducea de mâncare în traistă ca să le dea prizonierilor ceva alimente pe ascuns, dar nu era suficient ca să-i ajute să supravieţuiască. Uneori prizonierii erau loviţi fără motiv de gardieni. Domnul Léon Nicollet observase că prizonierii români purtau o uniformă gri-bleu cu găitan roşu sau verde pe guler. Dar cel mai adesea erau în zdrenţe. Unii erau fără încălţăminte şi aveau picioarele înfăşurate în cârpe. Hainele erau zdrenţuite şi prizonierii trebuiau să le recupereze pe cele ale morţilor. Românii erau foarte slăbiţi şi gardienii, care socoteau că n-ar fi avut puterea să evadeze din cauza slăbiciunii fizice, îi supravegheau mai mult sau mai puţin atent. Erau atraşi de hanul Gauchmott unde lucrau două tinere servitoare. Nemţi au adus prostituate în “Kasino”-ul lor.

Încă de la sosirea lor în lagărul de la Val du Pâtre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, rezistau greu frigului şi oboselii. La început, morţii erau puşi într-un coşciug şi depuşi în capela din Val du Pâtre. Înmormântările aveau loc duminica. Fiecare sicriu era coborât de patru prizonieri români şi urma drumul spre Chapelle pentru a ajunge în locul numit “Grienling”, la cinci sute de metri Sud de Soultzmatt, pe un teren comunal situat la sud de cimitirul satului. Odată groapa săpată, cei care duceau sicriul înconjurau mortul sub supravegherea gardienilor. Un soldat român începea să cânte câteva tropare* (*compoziţie literară şi muzicală a liturghiei orientale, troparul cuprinde o strofă, un refren şi câteva versete) de îngropăciune pe care le cântau altădată în satul lor, ca să amintească despre viaţa mortului. Nu se poate spune că prizonierii români ar fi profitat de înmormântări ca să intoneze imnul naţional “Trăiască regele”. Copiii din sat se foloseau de înmormântări ca să se apropie de prizonierii români. Aceştia stăteau cu mâinile la spate pentru a putea primi pâine şi cartofi fierţi. Câteodată copiii au fost bătuţi de gardieni pentru că dădeau de mâncare prizonierilor.

Începând din luna martie 1917, cadavrele prizonierilor români nu mai erau îngropate numai duminica, ci în fiecare zi şi uneori de mai multe ori pe zi, cinci pe 11 martie 1917 şi cinci pe 24 martie 1917. Conform listei întocmite la 14 decembrie 1917 de subprefectul(Kaiserliche Kreisdirektor) de la Rouffach-Guebwiller, 142 de soldaţi români au murit şi au fost înhumaţi la Soultzmatt între 4 februarie şi 8 mai 1917: 17 în februarie, 73 în martie, 48 în aprilie şi 4 în mai. Unii prizonieri români au fost înhumaţi în Cimitirul Militar organizat de nemţi la Val du Pâtre, pe locul Cimitirul Militar actual. Ele au fost semnalate comandamentului militar local (Ortskommandantur) din Soultzmatt. 19 soldaţi români au fost înhumaţi, din motive necunoscute, în cimitirul din Val du Pâtre între 21 februarie şi 11 martie 1917. Alţi patru soldaţi români, morţi la 2, 5 şi 8 mai 1917 au fost, de asemenea, îngropaţi în cimitirul din Val du Pâtre.

Conform avizului (Mitteilung) adresat “Ortskommandantur” din Soultzmatt pentru fiecare deces al unui prizonier român înhumat în cimitirul din Val du Pâtre, “Feldwebel-Leutnant” Baller declara că soldaţii români au murit pur şi simplu ca urmare a unui stop cardiac (an Herzlähmung verstorben)!. În realitate, prizonierii români au murit de foame, de frig sau din cauza tratamentului dur. Populaţia alsaciană era convinsă că exterminarea soldaţilor români era deliberată. Benjamin Valloton evocă spusele gardienilor germani în legătură cu prizonierii români: “Cine i-a obligat să intre în război?... Noi, noi facem ce ni se spune...”, “De ce amărâţii ăştia au îndrăznit să ne lovească pe la spate, nu găsiţi asta îngrozitor, nu simţiţi insulta?”.

Locuitorii din Soultzmatt au remarcat ca, atunci când morţii români erau duşi în sat pentru înhumare, cei care îi purtau se opreau pe drumul către Chapelle într-un loc unde se depuneau gunoaiele şi căutau rapid, în pofida insultelor şi a loviturilor cu patul puştii din partea gardienilor, încercând să găsească ceva. Acest comportament al soldaţilor români spune mult despre subalimentarea lor. Foarte rapid, locuitorii din Soultzmatt, din fericire numeroşi, puneau pâine şi alimente pe grămada de gunoaie pentru ca prizonierii români să poată găsi de mâncare a doua zi, când treceau, în afara copiilor, nimeni nu îndrăznea să rişte să le dea direct mâncare românilor, într-atât era de înspăimântată populaţia de reacţia dură a nemţilor. Martori oculari i-au declarat în 1919 domnului Max Dollfus, preşedinte al Comitetului din Alsacia pentru mormintele româneşti, că soldaţii români au murit de foame în timp ce proviziile care le erau destinate erau mâncate de gardienii lor în hanul Gauchematt, vecin cu cimitirul actual”.

La supravieţuirea prizonierilor de război români, au contribuit cu donaţii de alimente 27 de familii din Soultzmatt, a căror listă se păstrează în arhivele locale. Această listă a fost denumită lista de “ajutorare a prizonierilor români”.

Din cei 452 de prizonieri români identificaţi care sunt îngropaţi la Cimitirul Militar din Soultzmatt (n.a. - 680 prizonieri români sunt înmormântaţi la Soultzmatt: 55 în morminte individuale, dintre care 103 necunoscuţi, plus două osuare, unul de 71, celălalt de 54 de români), 103 au murit în februarie 1917, 129 în martie, 78 în aprilie, deci 68% decedaţi în trei luni.

Dacă 1917 este anul teribil, mai ales în ianuarie - aprilie, în 1918 au murit la Soultzmatt numai 8 prizonieri de război români. Mortalitatea a fost proporţional identică în cazul soldaţilor români înhumaţi la Cimitirul Militar din Haguenau, a căror dată de deces este cunoscută: 33 în februarie; 96 în martie; 73 în aprilie; 67 în mai. În aprilie 1924, Max Dollfus scria: „Este şocant pentru cel ce străbate cu paşi rari cele două cimitire de la noi [Soultzmatt şi Cronenbourg] să citească pe cruci date care se repetă obsedant, mereu aceleaşi: ianuarie, februarie, martie, aprilie 1917. Crucile de pe un singur rând, cât este de lung, au înscrise data de 10 aprilie 1917".

Un caz deosebit merită să fie citat în legătură cu lagărul de la Val du Pâtre, pentru a demonstra că populaţia alsaciană nu a fost insensibilă la martiriul prizonierilor români, în pofida anumitor riscuri de represalii, într-un sat unde erau cantonaţi soldaţi germani cu sutele, într-o noapte din martie sau aprilie 1917, spre ora 22.00, mama domnului Ernest Nicollet şi-a trezit fiul. Se speriase auzind cum un român bătea la oblonul ferestrei. Era un soldat originar din Olteniţa, judeţul Călăraşi, cam la 50 km de Bucureşti, lângă Dunăre. Soldatul Solomon Coconaşu, de vreo 35 de ani, reuşise să iasă din barăcile lagărului din Val du Pâtre. Coborâse către primele case din sat şi venise să bată la obloanele casei în care locuiau părinţii lui Ernest Nicolet (născut la Soultzmatt, în 1897), pe strada “des Pretres” (a Preoţilor), la ieşirea din vâlceaua pe unde treceau zilnic convoaiele mortuare. Probabil că, în timp ce şi-a condus camarazii morţi la cimitirul din “Grienling”, a descoperit drumul spre sat şi, împins de foame, şi-a asumat riscul să meargă să bată în obloane, să ceară de mâncare ca să supravieţuiască. După ce s-a asigurat că nu era nimeni pe stradă, familia Nicollet 1-a primit pe Solomon Coconaşu în casă. Soldatul român ştia câteva cuvinte franţuzeşti şi a putut discuta puţin cu domnul Jacques Nicollet. Fiul său Ernest, care îşi amintea şi după şaptezeci de ani câteva cuvinte româneşti învăţate de la Coconaşu, povesteşte că în seara aceea mama lui reîncălzise ce mai rămăsese din mâncarea de varză călită şi cartofi pentru a-1 întrema pe soldatul român. După ce a mâncat şi s-a odihnit lângă foc, Coconaşu s-a întors în lagăr cu o traistă de provizii de la familia Nicollet. De atunci, el ieşea din lagăr de două-trei ori pe săptămână, pe la ora zece seara, ca să vină să mănânce la familia Nicollet. Astfel a reuşit să supravieţuiască şi să se reîntoarcă în ţară. A profitat, desigur, de neglijenţa gardienilor germani care chefuiau la hanul de la Gauchmatt. Familia Nicollet era impresionată de faptul că soldatul Coconaşu le săruta mâinile în semn de recunoştinţă, de câte ori venea la ei. O singură dată a fost însoţit de un camarad despre al cărui deces i-a înştiinţat nu după multă vreme pe cei din familia Nicollet. Coconaşu, care a avut norocul şi curajul să iasă din lagăr fără să trezească bănuiala gardienilor germani, a fost foarte discret, ştiind că familia Nicollet îşi risca viaţa când îl primea şi îl hrănea. Atunci când prizonierii români au fost transferaţi, Coconaşu a cerut adresa familiei Nicollet, care, precaută, a preferat să reţină ea adresa prizonierului român. La 6 iunie 1919, familia Nicollet a trimis o scrisoare la adresa din România. Abia în primăvara anului 1921 a primit răspunsul de la Coconaşu, datat 18 aprilie. Solomon Coconaşu se întorsese în Ţară sănătos şi îşi regăsise familia. “Cu mare emoţie îmi amintesc orele plăcute petrecute cu dumneavoastră şi vă mulţumesc mult pentru primirea călduroasă”. El a transmis autorităţilor române adresa binefăcătorilor săi. Familia Nicollet a primit o scrisoare de mulţumire redactată la 28 noiembrie 1924, la cererea reginei Maria a României, de doamna sa de onoare, Simona Lahovary, împreună cu o fotografie purtând o dedicaţie din partea reginei. Famila Nicollet păstrează cu multă pioşenie scrisoarea, care merită a fi citată: “Doamnă, Majestatea Sa Regina, aflând despre devotamentul cu care v-aţi ocupat de prizonierii români nefericiţi, în timpul războiului, m-a însărcinat să vă spun cât este de impresionată de bunătatea dumneavoastră şi să vă adresez întreaga sa mulţumire. Majestatea Sa vă trimite portretul său în ţinuta de la încoronare şi speră să îl păstraţi ca amintire din România, pe care nu o cunoaşteţi, dar pentru care aţi făcut atât de mult.”

Miercuri 9 aprilie 1924, regele Ferdinand şi regina Maria a României au fost oaspeţii Alsaciei şi s-au dus să se reculeagă la Val du Pâtre, unde au fost întâmpinaţi de generalul Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România în 1916 -1918. După inaugurarea Monumentului, regina Maria a depus la Marea Cruce din cimitir o coroană imensă de cale şi trandafiri. Apoi, a parcurs aleile cimitirului şi a aşezat pe toate mormintele buchete de garoafe roşii şi albe, pe care i le întindeau fete din partea locului.

În Cimitirul Militar de la Soultzmatt, lângă crucea străjuită permanent de drapelul Franţei şi de drapelul României, pe trei plăci de marmură este consemnat sacrificiul prizonierilor de război români. Prima aminteşte: “Cei 687 de prizonieri de război români care odihnesc în acest cimitir au murit aproape toţi din ianuarie până la sfârşitul anului 1917. Ei au îndurat foamea, mizeria şi torturile.”. A doua placă aduce la cunoştinţă: “Comitetul pentru mormintele româneşti din Alsacia, însărcinat de Guvernul României să reunească în acest cimitir morminte care în 1919 se aflau în 35 de oraşe şi comune din Alsacia, a obţinut dovada că toţi cei ce odihnesc aici au murit după suferinţe de nespus”. A treia placă este mărturia sentimentelor reginei Maria a României: “Departe de patria voastră pentru care v-aţi sacrificat, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie în acest pământ care nu vă este străin”.

La reuniunea sa din 30 august 1919, Consiliul local din Soultzmatt, prezidat de dr. Charles Kubler, a pus la dispoziţia Guvernului României, de fapt a donat, un teren situat în locul numit Gauchmatt, destinat amenajării unui cimitir militar pentru înhumarea soldaţilor români decedaţi în timpul captivităţii lor în Alsacia. A făcut cunoscute, totodată, numele celor 200 de capi ai familiilor care i-au ajutat pe prizonierii de război români să supravieţuiască. Prizonierii de război români înmormântaţi la “ Grienling” au fost transferaţi în 1920 la Cimitirul Militar de la Val du Pâtre.

Unii prizonieri de război români internaţi la Soultzmatt au decedat la spitalul militar de etapă de la Colmar. Într-adevăr, soldatul Marin Boboşilă a murit aici, la 20 februarie 1917. Actul sau de deces nr. 194, înregistrat la Primăria din Colmar, precizează că făcea parte din lagărul de muncă (Arbeitslager) de la Schaeferthal, subordonat Detaşamentului românesc nr. 11 (Rumänenkommando 11), la rândul lui subordonat lagărului de bază (Stammlager) de la Tuchel, în Prusia Occidentală. Soldatul Ion Sorica, de aproximativ 20 de ani, a decedat la 22 februarie 1917 (actul nr. 203), iar soldatul Caspar Grasu (actul nr. 217) a murit la 26 februarie 1917, la vârsta de 33 de ani.»

Se pare că nici un prizonier de război român, care a fost internat în lagărele din Alsacia şi Lorena în 1917-1918 şi care a supravieţuit captivităţii sale, nu şi-a publicat amintirile.

Cei aproape 3000 de soldaţi români care au murit în cursul prizonieratului în Alsacia şi Lorena, nu au mai văzut însă visul lor, România Mare, consfinţită la 1 Decembrie 1918, de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Val du Pâtre (Schäfertal)/Alsacia, FRANȚA (9 aprilie 1924). Regina Maria a României Mari însoțită de tinere alsaciene, depune flori la mormintele eroilor Armatei Române, prizonieri de război exterminați în lagărul german de gărzile lui Wilhelm al II-lea.

Aici au fost (re)înmormântați 678 militari ai Armatei Române, luați prizonieri de germani în timpul luptelor grele din anul 1916, în Transilvania, Oltenia și Muntenia, aduși cu trenuri de vite închise cu lacăt, având câte un orificiu încadrat de sârmă ghimpată. Prizonierii români de război s-au stins unul după altul, din anul 1917 până în anul 1918, în urma regimului inuman (privațiuni, foame, tortură) impus de germani. Această mare necropolă cuprinde 553 de morminte individuale de soldați români din diferite lagăre germane de exterminare din Alsacia, precum și alte două morminte comune (de la unul lipsește inscripția de la baza crucii) cu osemintele a 125 de prizonieri („un întreg detașament român”), care la Steinbrunn-le-Haut în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1917 au fost pedepsiți de militarii germani ce făceau parte din paza lagărului, fiind scoși afară din barăci într-un ger de -20 de grade Celsius pentru că românii au îndrăznit să intre în război împotriva Germaniei. În câteva zile aproape tot efectivul de militari români a murit. Din documentațiile comunei Soultzmatt reiese, că în acest lagăr, de pe 6 martie până la 8 mai 1917, au murit fie torturați, fie de foame sau de frig, 120 soldați români. După mărturiile din vremea aceea, „prizonierii români erau atât de înfometați de către gardieni, încât erau reduși la starea de schelete și mureau ca șoarecii”.

Prizonierii de război români internaţi în Alsacia şi Lorena au fost o parte din cei capturaţi de Armata 9 germană a generalului von Falkenhayn în timpul luptelor grele duse în Carpaţi pentru stăpânirea trecătorilor. Între l şi 18 noiembrie 1916, 189 ofiţeri şi 19 338 subofiţeri şi soldaţi români au căzut în mâinile Armatei 9 germane. Cea mai mare parte a celorlalţi prizonieri au fost capturaţi în cursul bătăliilor duse în aceeaşi campanie din 1916, în Câmpia Română, în Oltenia şi Muntenia.

La propunerea Comitetului pentru amenajarea și îngrijirea mormintelor prizonierilor români din Alsacia și după o temeinică chibzuință, la 30 August 1919, orașul Soultzmatt a dăruit României platoul de la Val du Pâtre (Valea Păstorului), pe care odinioară fusese amplasat lagărul prizonierilor români, în care aceștia au cunoscut privațiuni, torturi, frig și foame, și pe care a fost amenajat ulterior actualul cimitir militar român.

Se spune, că în privința alegerii locului s-a ținut seama și de recomandarea lui Max Dellfus - un elvețian din Vevey, Elveția. Dellfus a făcut parte din Comisia pentru soarta prizonierilor de război, cu reședința la Geneva și va fi fost cu mare probabilitate unul dintre membrii delegației din partea Crucii Roșii care s-a interesat de soarta prizonierilor români din lagărele germane, lucru pentru care a fost considerat prieten și binefăcător al soldaților prizonieri români.

La 24 septembrie 1919, ziarul francez Alsacia făcea următoarea mențiune, cu privire la donația orașului Soultzmatt, făcută guvernului român: „Prin deliberare, la data de 30 August 1919, consiliul municipal a decis ca localitatea Soultzmatt să pună la dispoziția guvernului român un teren pentru înmormântarea soldaților români decedați în timpul prizonieratului lor în Alsacia. Comuna Soultzmatt a dăruit acest teren guvernului român”.

Lucrările de amenajare s-au făcut la inițiativa și cu sprijinul Comitetului pentru Mormintele Românești din Alsacia și au fost definitivate în anul 1920.

Citiți următorul extras din lucrarea prof. Jean Nouzille de la Universitatea Strasbourg II, ”CALVARUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI ROMÂNI ÎN ALSACIA-LORENA 1917-1918” (București, Editura Militară 1991):

Condiţiile specifice de internare a prizonierilor de război români

«Din august 1916 până Ia începutul anului 1917, mai, multe zeci de mii de luptători români au fost luaţi prizonieri de armatele germană, austro-ungară, bulgară şi otomană. Fiecare dintre aceste armate i-a trimis în ţara proprie pe prizonierii pe care i-a capturat.

La 1 februarie 1917, puterile Quadruplei Alianţe au anunţat un total de 79 033 prizonieri de război români. După o sursă internă, România ar fi pierdut în cursul campaniei din 1916-1917, 50 000 militari ucişi, 80 000 răniţi şi 110 845 prizonieri.

Nici un studiu complet nu a fost întreprins nici în România, nici în Franţa asupra condiţiilor de internare a prizonierilor români. La optzeci de ani de la evenimente, sursele de informare rămân deosebit de puţine. Ele se limitează la câteva statistici incomplete în lucrări generale şi la câteva documente păstrate în arhivele judeţene sau municipale. Totuşi, ele sunt completate de câteva mărturii.

Martorii care au supravieţuit au fost surprinşi să constate tratamentul inuman ale cărui victime au fost prizonierii de război. Ei au acceptat să ne încredinţeze amintirile lor pentru a permite generaţiilor viitoare să nu uite condiţiile de trai ale acestor soldaţi.

Exista numeroase zone de umbră în viaţa prizonierilor de război români dintre momentul capturării şi acela al decesului lor, eventual al repatrierii lor.

Numărul deceselor înregistrate în cursul captivităţii lor mai ales în timpul primelor luni ale lui 1917 este considerabil. Procentul lor în raport cu numărul total al prizonierilor apare mult mai ridicat decât în cazul altor naţionalităţi. Tratamentul la care duşmanii României i-au supus pe prizonierii români a fost dintre cele mai inumane, pentru a mai adăuga cât se poate la suferinţele acestei ţări. Ei au murit pur şi simplu de foame şi de frig. Chiar cifrele oficiale germane constituie cel mai teribil rechizitoriu împotriva germanilor: 36,8% dintre prizonierii de război români internaţi în Germania muriseră deja în toamna anului 1917, iar 31,4% erau bolnavi în spitale. Mulţi dintre prizonierii români erau închişi în Bavaria în ţarcuri de vite; mergeau în picioare goale şi nu aveau dreptul de a se înveli în timpul nopţii. Guvernul german nu a ezitat să-i folosească pe prizonieri la lucrări de fortificare a frontului, unde mulţi dintre ei au fost ucişi de proiectile.

Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România, aminteşte că “în Germania, în lagărele de prizonieri români, mortalitatea atingea 40%. Singură Franţa, la cererea mea, a ameliorat puţin soarta lor determinând o inspecţie a Crucii Roşii şi organizând un transport de colete.”

La 25 septembrie 1917, ministrul de Război al Austro-Ungariei lua la cunoştinţă un articol apărut la 15 septembrie pe prima pagină a ziarului olandez “Algemeen Handelsbland”, intitulat “Prizonierii români”, în care se preciza că potrivit Marelui Cartier General Român din 53 000 de prizonieri de război români trimişi în Germania, 19 525 muriseră şi 16 645 bolnavi în spitale. Cauzele acestei puternice mortalităţi erau proasta alimentaţie şi persecuţiile. Nici un comentariu nu însoţeşte fişa remisă ministrului austro-ungar de către căpitanul de cavalerie von Streerowitz, deşi procentul deceselor reprezenta deja 36,8% din numărul total al prizonierilor români.

Cu titlu de comparaţie, din cei 730 de ofiţeri şi 40 500 subofiţeri şi soldaţi belgieni care au stat în Germania ca prizonieri de război între 1914-1918, doar 2 000 au decedat în cursul captivităţii lor, adică mai puţin de 5% în patru ani. În timp ce cifra totală a prizonierilor belgieni (656 ofiţeri şi 42 641 subofiţeri şi soldaţi la 10 iunie 1917) este asemănătoare aceleia a prizonierilor români (l 431 ofiţeri şi 40 684 soldaţi tot la aceeaşi dată), numărul total al prizonierilor belgieni decedaţi în patru ani corespunde aceleia a prizonierilor români morţi în Alsacia şi Lorena în patru luni.

Prizonierii de război români internaţi în Alsacia şi Lorena sunt o parte din cei capturaţi de Armata 9 germană a generalului von Falkenhayn în timpul luptelor grele duse în Carpaţi pentru stăpânirea trecătorilor. Între l şi 18 noiembrie 1916, 189 ofiţeri şi 19 338 subofiţeri şi soldaţi români au căzut în mâinile Armatei 9 germane. Cea mai mare parte a celorlalţi prizonieri au fost capturaţi în cursul bătăliilor duse în aceeaşi campanie din 1916, în Câmpia Română, în Oltenia şi Muntenia.»

Departamentul Haut-Rhin:

Prizonierii români au fost semnalaţi în 15 localităţi: Soultzmatt, Bartenheim, Cernay, Colmar, Ensisheim, Koetzingue, Liepvre, Muhloc, Neuf-Brisach, Niederentzen, Oberentzen, Steinbrunn-Le-Haut, Walheim, Waltenheim şi Wolfgantzen.

«Soultzmatt. Situat în frumoasa vale a râului Ohnbach, afluent al Lauch-ului, Soultzmatt se găseşte la jumătatea drumului dintre Rouffach şi pădurea acestui oraş. Şase izvoare minerale se adună într-un spaţiu îngust la poalele Heidenberg-ului. A fost construită o aşezare termală între Heidenberg şi Grand Pfingstberg. Locuitorii comunei trăiau atunci în principal din cultura viţei de vie şi din industria textilă, în partea vestică a oraşului, un drum numit al Capelei (Kapellaweg) duce de la Soultzmatt la capela de la Val du Pâtre (Schaefferthaf), loc de pelerinaj încă din secolul al XIII-lea.

La începutul primului război mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădurea de la Vest de Soultzmatt ca să construiască adăposturi şi instalaţii militare. La vreo 500 m Nord de capelă şi aproape de hanul locului numit Gauchmott, nemţii au ridicat un lagăr militar. Situat într-o poiană, acest lagăr denumit” Kronprinzlager” era înconjurat de sârmă ghimpată. A fost folosit de trupele germane care veneau aici să se odihnească la fiecare trei săptămâni, prin rotaţie, după ce luptau pe frontul franco-german din Vosges. Acest front era stabilizat la vreo 10 kilometri Vest de Soultzmatt, după luptele din iunie 1915 de la Hilsenfirst şi cele din iulie 1915 de pe Linge. Lagărul “Kronprinz” era ocupat în permanenţă de vreo 500 soldaţi germani şi de două baterii de baloane captive. Era camuflat ca să nu fie reperat de aviaţia franceză. Un comandament local (Ortskommandantur) fusese instalat la Soultzmatt pentru a regla trecerea şi cantonamentul trupelor germane, în localitate fuseseră cantonate un detaşament de poliţie şi o companie de infanterie, care ocupau şcoala de băieţi, hambarele rechiziţionate şi cele două fabrici textile.

La începutul lui 1917, pe un ger teribil, locuitorii din Soultzmatt au văzut venind soldaţi români extenuaţi şi foarte slabi. Escortaţi de soldaţi din Landsturm cu baioneta la puşcă, veneau pe jos de la Rouffach. Cea mai mare parte dintre aceşti soldaţi, au fost dirijaţi spre Val du Pâtre, în timp ce vreo douăzeci dintre ei au fost adăpostiţi provizoriu într-o fabrică de textile. “Copiii, uneori, aruncă câte un colţ de pâine vreun cartof în deschizăturile căscate ale buzunarelor mantalelor. Ordinul se auzea nemilos şi puştii erau alungaţi. Unul dintre ei, care s-a încăpăţânat, pălmuit de un subofiţer, a fugit urlând. Atunci copiii au ascuns bucăţile de pâine şi cartofii în crăpăturile pereţilor. Cei mai slăbiţi dintre români, cei care se târau la sfârşitul coloanei, ca pentru a se susţine, pipăiau pietrele desprinse şi căutau în crăpături. Unul dintre ei, pe care îl voi vedea până la sfârşitul lumii, a luat dintr-o ascunzătoare un cartof crud din care a muşcat lacom.”

Potrivit mărturiei domnului Leon Nicollet - născut în 1905 la Soultzmatt şi ai cărui părinţi au făcut parte din cei 30 de membri ai personalului civil alsacian care lucra în lagăr -, prizonierii români au fost cel mult 70 la începutul lui 1917. Efectivul lor era recompletat în urma deceselor. Locuiau în două barăci în exteriorul lagărului. Aceste barăci erau tot neterminate la începutul anului respectiv, fiind, umede şi reci. Prizonierii erau supravegheaţi de un detaşament special format din vreo 15 gardieni şi încadraţi pentru muncă, de şefi de echipă civili şi un pădurar. Acesta era găzduit împreună cu familia sa în cabana forestieră de la Val du Pâtre, alăturată capelei. Prizonierii români erau supuşi la munci dure, tăieri de copaci pe pantele masivului Schimberg, în sudul lagărului. Primeau o hrană insuficientă. Bieţii soldaţi români mureau de epuizare şi de foame. Tatăl domnului Léon Nicollet, care era şef de echipă, conducea vreo 15 prizonieri români care munceau la întreţinerea drumurilor, tăiau copaci şi curăţau lagărul. Prizonierii erau supravegheaţi în timpul lucrului de soldaţi germani înarmaţi cu puşti şi baionete. Tatăl lui Léon Nicollet aducea de mâncare în traistă ca să le dea prizonierilor ceva alimente pe ascuns, dar nu era suficient ca să-i ajute să supravieţuiască. Uneori prizonierii erau loviţi fără motiv de gardieni. Domnul Léon Nicollet observase că prizonierii români purtau o uniformă gri-bleu cu găitan roşu sau verde pe guler. Dar cel mai adesea erau în zdrenţe. Unii erau fără încălţăminte şi aveau picioarele înfăşurate în cârpe. Hainele erau zdrenţuite şi prizonierii trebuiau să le recupereze pe cele ale morţilor. Românii erau foarte slăbiţi şi gardienii, care socoteau că n-ar fi avut puterea să evadeze din cauza slăbiciunii fizice, îi supravegheau mai mult sau mai puţin atent. Erau atraşi de hanul Gauchmott unde lucrau două tinere servitoare. Nemţi au adus prostituate în “Kasino”-ul lor.

Încă de la sosirea lor în lagărul de la Val du Pâtre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, rezistau greu frigului şi oboselii. La început, morţii erau puşi într-un coşciug şi depuşi în capela din Val du Pâtre. Înmormântările aveau loc duminica. Fiecare sicriu era coborât de patru prizonieri români şi urma drumul spre Chapelle pentru a ajunge în locul numit “Grienling”, la cinci sute de metri Sud de Soultzmatt, pe un teren comunal situat la sud de cimitirul satului. Odată groapa săpată, cei care duceau sicriul înconjurau mortul sub supravegherea gardienilor. Un soldat român începea să cânte câteva tropare* (*compoziţie literară şi muzicală a liturghiei orientale, troparul cuprinde o strofă, un refren şi câteva versete) de îngropăciune pe care le cântau altădată în satul lor, ca să amintească despre viaţa mortului. Nu se poate spune că prizonierii români ar fi profitat de înmormântări ca să intoneze imnul naţional “Trăiască regele”. Copiii din sat se foloseau de înmormântări ca să se apropie de prizonierii români. Aceştia stăteau cu mâinile la spate pentru a putea primi pâine şi cartofi fierţi. Câteodată copiii au fost bătuţi de gardieni pentru că dădeau de mâncare prizonierilor.

Începând din luna martie 1917, cadavrele prizonierilor români nu mai erau îngropate numai duminica, ci în fiecare zi şi uneori de mai multe ori pe zi, cinci pe 11 martie 1917 şi cinci pe 24 martie 1917. Conform listei întocmite la 14 decembrie 1917 de subprefectul(Kaiserliche Kreisdirektor) de la Rouffach-Guebwiller, 142 de soldaţi români au murit şi au fost înhumaţi la Soultzmatt între 4 februarie şi 8 mai 1917: 17 în februarie, 73 în martie, 48 în aprilie şi 4 în mai. Unii prizonieri români au fost înhumaţi în Cimitirul Militar organizat de nemţi la Val du Pâtre, pe locul Cimitirul Militar actual. Ele au fost semnalate comandamentului militar local (Ortskommandantur) din Soultzmatt. 19 soldaţi români au fost înhumaţi, din motive necunoscute, în cimitirul din Val du Pâtre între 21 februarie şi 11 martie 1917. Alţi patru soldaţi români, morţi la 2, 5 şi 8 mai 1917 au fost, de asemenea, îngropaţi în cimitirul din Val du Pâtre.

Conform avizului (Mitteilung) adresat “Ortskommandantur” din Soultzmatt pentru fiecare deces al unui prizonier român înhumat în cimitirul din Val du Pâtre, “Feldwebel-Leutnant” Baller declara că soldaţii români au murit pur şi simplu ca urmare a unui stop cardiac (an Herzlähmung verstorben)!. În realitate, prizonierii români au murit de foame, de frig sau din cauza tratamentului dur. Populaţia alsaciană era convinsă că exterminarea soldaţilor români era deliberată. Benjamin Valloton evocă spusele gardienilor germani în legătură cu prizonierii români: “Cine i-a obligat să intre în război?... Noi, noi facem ce ni se spune...”, “De ce amărâţii ăştia au îndrăznit să ne lovească pe la spate, nu găsiţi asta îngrozitor, nu simţiţi insulta?”.

Locuitorii din Soultzmatt au remarcat ca, atunci când morţii români erau duşi în sat pentru înhumare, cei care îi purtau se opreau pe drumul către Chapelle într-un loc unde se depuneau gunoaiele şi căutau rapid, în pofida insultelor şi a loviturilor cu patul puştii din partea gardienilor, încercând să găsească ceva. Acest comportament al soldaţilor români spune mult despre subalimentarea lor. Foarte rapid, locuitorii din Soultzmatt, din fericire numeroşi, puneau pâine şi alimente pe grămada de gunoaie pentru ca prizonierii români să poată găsi de mâncare a doua zi, când treceau, în afara copiilor, nimeni nu îndrăznea să rişte să le dea direct mâncare românilor, într-atât era de înspăimântată populaţia de reacţia dură a nemţilor. Martori oculari i-au declarat în 1919 domnului Max Dollfus, preşedinte al Comitetului din Alsacia pentru mormintele româneşti, că soldaţii români au murit de foame în timp ce proviziile care le erau destinate erau mâncate de gardienii lor în hanul Gauchematt, vecin cu cimitirul actual”.

La supravieţuirea prizonierilor de război români, au contribuit cu donaţii de alimente 27 de familii din Soultzmatt, a căror listă se păstrează în arhivele locale. Această listă a fost denumită lista de “ajutorare a prizonierilor români”.

Din cei 452 de prizonieri români identificaţi care sunt îngropaţi la Cimitirul Militar din Soultzmatt (n.a. - 680 prizonieri români sunt înmormântaţi la Soultzmatt: 55 în morminte individuale, dintre care 103 necunoscuţi, plus două osuare, unul de 71, celălalt de 54 de români), 103 au murit în februarie 1917, 129 în martie, 78 în aprilie, deci 68% decedaţi în trei luni.

Dacă 1917 este anul teribil, mai ales în ianuarie - aprilie, în 1918 au murit la Soultzmatt numai 8 prizonieri de război români. Mortalitatea a fost proporţional identică în cazul soldaţilor români înhumaţi la Cimitirul Militar din Haguenau, a căror dată de deces este cunoscută: 33 în februarie; 96 în martie; 73 în aprilie; 67 în mai. În aprilie 1924, Max Dollfus scria: „Este şocant pentru cel ce străbate cu paşi rari cele două cimitire de la noi [Soultzmatt şi Cronenbourg] să citească pe cruci date care se repetă obsedant, mereu aceleaşi: ianuarie, februarie, martie, aprilie 1917. Crucile de pe un singur rând, cât este de lung, au înscrise data de 10 aprilie 1917".

Un caz deosebit merită să fie citat în legătură cu lagărul de la Val du Pâtre, pentru a demonstra că populaţia alsaciană nu a fost insensibilă la martiriul prizonierilor români, în pofida anumitor riscuri de represalii, într-un sat unde erau cantonaţi soldaţi germani cu sutele, într-o noapte din martie sau aprilie 1917, spre ora 22.00, mama domnului Ernest Nicollet şi-a trezit fiul. Se speriase auzind cum un român bătea la oblonul ferestrei. Era un soldat originar din Olteniţa, judeţul Călăraşi, cam la 50 km de Bucureşti, lângă Dunăre. Soldatul Solomon Coconaşu, de vreo 35 de ani, reuşise să iasă din barăcile lagărului din Val du Pâtre. Coborâse către primele case din sat şi venise să bată la obloanele casei în care locuiau părinţii lui Ernest Nicolet (născut la Soultzmatt, în 1897), pe strada “des Pretres” (a Preoţilor), la ieşirea din vâlceaua pe unde treceau zilnic convoaiele mortuare. Probabil că, în timp ce şi-a condus camarazii morţi la cimitirul din “Grienling”, a descoperit drumul spre sat şi, împins de foame, şi-a asumat riscul să meargă să bată în obloane, să ceară de mâncare ca să supravieţuiască. După ce s-a asigurat că nu era nimeni pe stradă, familia Nicollet 1-a primit pe Solomon Coconaşu în casă. Soldatul român ştia câteva cuvinte franţuzeşti şi a putut discuta puţin cu domnul Jacques Nicollet. Fiul său Ernest, care îşi amintea şi după şaptezeci de ani câteva cuvinte româneşti învăţate de la Coconaşu, povesteşte că în seara aceea mama lui reîncălzise ce mai rămăsese din mâncarea de varză călită şi cartofi pentru a-1 întrema pe soldatul român. După ce a mâncat şi s-a odihnit lângă foc, Coconaşu s-a întors în lagăr cu o traistă de provizii de la familia Nicollet. De atunci, el ieşea din lagăr de două-trei ori pe săptămână, pe la ora zece seara, ca să vină să mănânce la familia Nicollet. Astfel a reuşit să supravieţuiască şi să se reîntoarcă în ţară. A profitat, desigur, de neglijenţa gardienilor germani care chefuiau la hanul de la Gauchmatt. Familia Nicollet era impresionată de faptul că soldatul Coconaşu le săruta mâinile în semn de recunoştinţă, de câte ori venea la ei. O singură dată a fost însoţit de un camarad despre al cărui deces i-a înştiinţat nu după multă vreme pe cei din familia Nicollet. Coconaşu, care a avut norocul şi curajul să iasă din lagăr fără să trezească bănuiala gardienilor germani, a fost foarte discret, ştiind că familia Nicollet îşi risca viaţa când îl primea şi îl hrănea. Atunci când prizonierii români au fost transferaţi, Coconaşu a cerut adresa familiei Nicollet, care, precaută, a preferat să reţină ea adresa prizonierului român. La 6 iunie 1919, familia Nicollet a trimis o scrisoare la adresa din România. Abia în primăvara anului 1921 a primit răspunsul de la Coconaşu, datat 18 aprilie. Solomon Coconaşu se întorsese în Ţară sănătos şi îşi regăsise familia. “Cu mare emoţie îmi amintesc orele plăcute petrecute cu dumneavoastră şi vă mulţumesc mult pentru primirea călduroasă”. El a transmis autorităţilor române adresa binefăcătorilor săi. Familia Nicollet a primit o scrisoare de mulţumire redactată la 28 noiembrie 1924, la cererea reginei Maria a României, de doamna sa de onoare, Simona Lahovary, împreună cu o fotografie purtând o dedicaţie din partea reginei. Famila Nicollet păstrează cu multă pioşenie scrisoarea, care merită a fi citată: “Doamnă, Majestatea Sa Regina, aflând despre devotamentul cu care v-aţi ocupat de prizonierii români nefericiţi, în timpul războiului, m-a însărcinat să vă spun cât este de impresionată de bunătatea dumneavoastră şi să vă adresez întreaga sa mulţumire. Majestatea Sa vă trimite portretul său în ţinuta de la încoronare şi speră să îl păstraţi ca amintire din România, pe care nu o cunoaşteţi, dar pentru care aţi făcut atât de mult.”

Miercuri 9 aprilie 1924, regele Ferdinand şi regina Maria a României au fost oaspeţii Alsaciei şi s-au dus să se reculeagă la Val du Pâtre, unde au fost întâmpinaţi de generalul Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România în 1916 -1918. După inaugurarea Monumentului, regina Maria a depus la Marea Cruce din cimitir o coroană imensă de cale şi trandafiri. Apoi, a parcurs aleile cimitirului şi a aşezat pe toate mormintele buchete de garoafe roşii şi albe, pe care i le întindeau fete din partea locului.

În Cimitirul Militar de la Soultzmatt, lângă crucea străjuită permanent de drapelul Franţei şi de drapelul României, pe trei plăci de marmură este consemnat sacrificiul prizonierilor de război români. Prima aminteşte: “Cei 687 de prizonieri de război români care odihnesc în acest cimitir au murit aproape toţi din ianuarie până la sfârşitul anului 1917. Ei au îndurat foamea, mizeria şi torturile.”. A doua placă aduce la cunoştinţă: “Comitetul pentru mormintele româneşti din Alsacia, însărcinat de Guvernul României să reunească în acest cimitir morminte care în 1919 se aflau în 35 de oraşe şi comune din Alsacia, a obţinut dovada că toţi cei ce odihnesc aici au murit după suferinţe de nespus”. A treia placă este mărturia sentimentelor reginei Maria a României: “Departe de patria voastră pentru care v-aţi sacrificat, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie în acest pământ care nu vă este străin”.

La reuniunea sa din 30 august 1919, Consiliul local din Soultzmatt, prezidat de dr. Charles Kubler, a pus la dispoziţia Guvernului României, de fapt a donat, un teren situat în locul numit Gauchmatt, destinat amenajării unui cimitir militar pentru înhumarea soldaţilor români decedaţi în timpul captivităţii lor în Alsacia. A făcut cunoscute, totodată, numele celor 200 de capi ai familiilor care i-au ajutat pe prizonierii de război români să supravieţuiască. Prizonierii de război români înmormântaţi la “ Grienling” au fost transferaţi în 1920 la Cimitirul Militar de la Val du Pâtre.

Unii prizonieri de război români internaţi la Soultzmatt au decedat la spitalul militar de etapă de la Colmar. Într-adevăr, soldatul Marin Boboşilă a murit aici, la 20 februarie 1917. Actul sau de deces nr. 194, înregistrat la Primăria din Colmar, precizează că făcea parte din lagărul de muncă (Arbeitslager) de la Schaeferthal, subordonat Detaşamentului românesc nr. 11 (Rumänenkommando 11), la rândul lui subordonat lagărului de bază (Stammlager) de la Tuchel, în Prusia Occidentală. Soldatul Ion Sorica, de aproximativ 20 de ani, a decedat la 22 februarie 1917 (actul nr. 203), iar soldatul Caspar Grasu (actul nr. 217) a murit la 26 februarie 1917, la vârsta de 33 de ani.»

Se pare că nici un prizonier de război român, care a fost internat în lagărele din Alsacia şi Lorena în 1917-1918 şi care a supravieţuit captivităţii sale, nu şi-a publicat amintirile.

Cei aproape 3000 de soldaţi români care au murit în cursul prizonieratului în Alsacia şi Lorena, nu au mai văzut însă visul lor, România Mare, consfinţită la 1 Decembrie 1918, de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Val du Pâtre (Schäfertal)/Alsacia, FRANȚA (9 aprilie 1924). Suveranii României Mari Regina Maria și Regele Ferdinand I, la ceremonia de inaugurare a cimitirului eroilor Armatei Române, prizonieri de război exterminați în lagărul german de gărzile lui Wilhelm II.

Aici au fost (re)înmormântați 678 militari ai Armatei Române, luați prizonieri de germani în timpul luptelor grele din anul 1916, în Transilvania, Oltenia și Muntenia, aduși cu trenuri de vite închise cu lacăt, având câte un orificiu încadrat de sârmă ghimpată. Prizonierii români de război s-au stins unul după altul, din anul 1917 până în anul 1918, în urma regimului inuman (privațiuni, foame, tortură) impus de germani. Această mare necropolă cuprinde 553 de morminte individuale de soldați români din diferite lagăre germane de exterminare din Alsacia, precum și alte două morminte comune (de la unul lipsește inscripția de la baza crucii) cu osemintele a 125 de prizonieri („un întreg detașament român”), care la Steinbrunn-le-Haut în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1917 au fost pedepsiți de militarii germani ce făceau parte din paza lagărului, fiind scoși afară din barăci într-un ger de -20 de grade Celsius pentru că românii au îndrăznit să intre în război împotriva Germaniei. În câteva zile aproape tot efectivul de militari români a murit. Din documentațiile comunei Soultzmatt reiese, că în acest lagăr, de pe 6 martie până la 8 mai 1917, au murit fie torturați, fie de foame sau de frig, 120 soldați români. După mărturiile din vremea aceea, „prizonierii români erau atât de înfometați de către gardieni, încât erau reduși la starea de schelete și mureau ca șoarecii”.

Prizonierii de război români internaţi în Alsacia şi Lorena au fost o parte din cei capturaţi de Armata 9 germană a generalului von Falkenhayn în timpul luptelor grele duse în Carpaţi pentru stăpânirea trecătorilor. Între l şi 18 noiembrie 1916, 189 ofiţeri şi 19 338 subofiţeri şi soldaţi români au căzut în mâinile Armatei 9 germane. Cea mai mare parte a celorlalţi prizonieri au fost capturaţi în cursul bătăliilor duse în aceeaşi campanie din 1916, în Câmpia Română, în Oltenia şi Muntenia.

La propunerea Comitetului pentru amenajarea și îngrijirea mormintelor prizonierilor români din Alsacia și după o temeinică chibzuință, la 30 August 1919, orașul Soultzmatt a dăruit României platoul de la Val du Pâtre (Valea Păstorului), pe care odinioară fusese amplasat lagărul prizonierilor români, în care aceștia au cunoscut privațiuni, torturi, frig și foame, și pe care a fost amenajat ulterior actualul cimitir militar român.

Se spune, că în privința alegerii locului s-a ținut seama și de recomandarea lui Max Dellfus - un elvețian din Vevey, Elveția. Dellfus a făcut parte din Comisia pentru soarta prizonierilor de război, cu reședința la Geneva și va fi fost cu mare probabilitate unul dintre membrii delegației din partea Crucii Roșii care s-a interesat de soarta prizonierilor români din lagărele germane, lucru pentru care a fost considerat prieten și binefăcător al soldaților prizonieri români.

La 24 septembrie 1919, ziarul francez Alsacia făcea următoarea mențiune, cu privire la donația orașului Soultzmatt, făcută guvernului român: „Prin deliberare, la data de 30 August 1919, consiliul municipal a decis ca localitatea Soultzmatt să pună la dispoziția guvernului român un teren pentru înmormântarea soldaților români decedați în timpul prizonieratului lor în Alsacia. Comuna Soultzmatt a dăruit acest teren guvernului român”.

Lucrările de amenajare s-au făcut la inițiativa și cu sprijinul Comitetului pentru Mormintele Românești din Alsacia și au fost definitivate în anul 1920.

Citiți următorul extras din lucrarea prof. Jean Nouzille de la Universitatea Strasbourg II, ”CALVARUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI ROMÂNI ÎN ALSACIA-LORENA 1917-1918” (București, Editura Militară 1991):

Condiţiile specifice de internare a prizonierilor de război români

«Din august 1916 până Ia începutul anului 1917, mai, multe zeci de mii de luptători români au fost luaţi prizonieri de armatele germană, austro-ungară, bulgară şi otomană. Fiecare dintre aceste armate i-a trimis în ţara proprie pe prizonierii pe care i-a capturat.

La 1 februarie 1917, puterile Quadruplei Alianţe au anunţat un total de 79 033 prizonieri de război români. După o sursă internă, România ar fi pierdut în cursul campaniei din 1916-1917, 50 000 militari ucişi, 80 000 răniţi şi 110 845 prizonieri.

Nici un studiu complet nu a fost întreprins nici în România, nici în Franţa asupra condiţiilor de internare a prizonierilor români. La optzeci de ani de la evenimente, sursele de informare rămân deosebit de puţine. Ele se limitează la câteva statistici incomplete în lucrări generale şi la câteva documente păstrate în arhivele judeţene sau municipale. Totuşi, ele sunt completate de câteva mărturii.

Martorii care au supravieţuit au fost surprinşi să constate tratamentul inuman ale cărui victime au fost prizonierii de război. Ei au acceptat să ne încredinţeze amintirile lor pentru a permite generaţiilor viitoare să nu uite condiţiile de trai ale acestor soldaţi.

Exista numeroase zone de umbră în viaţa prizonierilor de război români dintre momentul capturării şi acela al decesului lor, eventual al repatrierii lor.

Numărul deceselor înregistrate în cursul captivităţii lor mai ales în timpul primelor luni ale lui 1917 este considerabil. Procentul lor în raport cu numărul total al prizonierilor apare mult mai ridicat decât în cazul altor naţionalităţi. Tratamentul la care duşmanii României i-au supus pe prizonierii români a fost dintre cele mai inumane, pentru a mai adăuga cât se poate la suferinţele acestei ţări. Ei au murit pur şi simplu de foame şi de frig. Chiar cifrele oficiale germane constituie cel mai teribil rechizitoriu împotriva germanilor: 36,8% dintre prizonierii de război români internaţi în Germania muriseră deja în toamna anului 1917, iar 31,4% erau bolnavi în spitale. Mulţi dintre prizonierii români erau închişi în Bavaria în ţarcuri de vite; mergeau în picioare goale şi nu aveau dreptul de a se înveli în timpul nopţii. Guvernul german nu a ezitat să-i folosească pe prizonieri la lucrări de fortificare a frontului, unde mulţi dintre ei au fost ucişi de proiectile.

Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România, aminteşte că “în Germania, în lagărele de prizonieri români, mortalitatea atingea 40%. Singură Franţa, la cererea mea, a ameliorat puţin soarta lor determinând o inspecţie a Crucii Roşii şi organizând un transport de colete.”

La 25 septembrie 1917, ministrul de Război al Austro-Ungariei lua la cunoştinţă un articol apărut la 15 septembrie pe prima pagină a ziarului olandez “Algemeen Handelsbland”, intitulat “Prizonierii români”, în care se preciza că potrivit Marelui Cartier General Român din 53 000 de prizonieri de război români trimişi în Germania, 19 525 muriseră şi 16 645 bolnavi în spitale. Cauzele acestei puternice mortalităţi erau proasta alimentaţie şi persecuţiile. Nici un comentariu nu însoţeşte fişa remisă ministrului austro-ungar de către căpitanul de cavalerie von Streerowitz, deşi procentul deceselor reprezenta deja 36,8% din numărul total al prizonierilor români.

Cu titlu de comparaţie, din cei 730 de ofiţeri şi 40 500 subofiţeri şi soldaţi belgieni care au stat în Germania ca prizonieri de război între 1914-1918, doar 2 000 au decedat în cursul captivităţii lor, adică mai puţin de 5% în patru ani. În timp ce cifra totală a prizonierilor belgieni (656 ofiţeri şi 42 641 subofiţeri şi soldaţi la 10 iunie 1917) este asemănătoare aceleia a prizonierilor români (l 431 ofiţeri şi 40 684 soldaţi tot la aceeaşi dată), numărul total al prizonierilor belgieni decedaţi în patru ani corespunde aceleia a prizonierilor români morţi în Alsacia şi Lorena în patru luni.

Prizonierii de război români internaţi în Alsacia şi Lorena sunt o parte din cei capturaţi de Armata 9 germană a generalului von Falkenhayn în timpul luptelor grele duse în Carpaţi pentru stăpânirea trecătorilor. Între l şi 18 noiembrie 1916, 189 ofiţeri şi 19 338 subofiţeri şi soldaţi români au căzut în mâinile Armatei 9 germane. Cea mai mare parte a celorlalţi prizonieri au fost capturaţi în cursul bătăliilor duse în aceeaşi campanie din 1916, în Câmpia Română, în Oltenia şi Muntenia.»

Departamentul Haut-Rhin:

Prizonierii români au fost semnalaţi în 15 localităţi: Soultzmatt, Bartenheim, Cernay, Colmar, Ensisheim, Koetzingue, Liepvre, Muhloc, Neuf-Brisach, Niederentzen, Oberentzen, Steinbrunn-Le-Haut, Walheim, Waltenheim şi Wolfgantzen.

«Soultzmatt. Situat în frumoasa vale a râului Ohnbach, afluent al Lauch-ului, Soultzmatt se găseşte la jumătatea drumului dintre Rouffach şi pădurea acestui oraş. Şase izvoare minerale se adună într-un spaţiu îngust la poalele Heidenberg-ului. A fost construită o aşezare termală între Heidenberg şi Grand Pfingstberg. Locuitorii comunei trăiau atunci în principal din cultura viţei de vie şi din industria textilă, în partea vestică a oraşului, un drum numit al Capelei (Kapellaweg) duce de la Soultzmatt la capela de la Val du Pâtre (Schaefferthaf), loc de pelerinaj încă din secolul al XIII-lea.

La începutul primului război mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădurea de la Vest de Soultzmatt ca să construiască adăposturi şi instalaţii militare. La vreo 500 m Nord de capelă şi aproape de hanul locului numit Gauchmott, nemţii au ridicat un lagăr militar. Situat într-o poiană, acest lagăr denumit” Kronprinzlager” era înconjurat de sârmă ghimpată. A fost folosit de trupele germane care veneau aici să se odihnească la fiecare trei săptămâni, prin rotaţie, după ce luptau pe frontul franco-german din Vosges. Acest front era stabilizat la vreo 10 kilometri Vest de Soultzmatt, după luptele din iunie 1915 de la Hilsenfirst şi cele din iulie 1915 de pe Linge. Lagărul “Kronprinz” era ocupat în permanenţă de vreo 500 soldaţi germani şi de două baterii de baloane captive. Era camuflat ca să nu fie reperat de aviaţia franceză. Un comandament local (Ortskommandantur) fusese instalat la Soultzmatt pentru a regla trecerea şi cantonamentul trupelor germane, în localitate fuseseră cantonate un detaşament de poliţie şi o companie de infanterie, care ocupau şcoala de băieţi, hambarele rechiziţionate şi cele două fabrici textile.

La începutul lui 1917, pe un ger teribil, locuitorii din Soultzmatt au văzut venind soldaţi români extenuaţi şi foarte slabi. Escortaţi de soldaţi din Landsturm cu baioneta la puşcă, veneau pe jos de la Rouffach. Cea mai mare parte dintre aceşti soldaţi, au fost dirijaţi spre Val du Pâtre, în timp ce vreo douăzeci dintre ei au fost adăpostiţi provizoriu într-o fabrică de textile. “Copiii, uneori, aruncă câte un colţ de pâine vreun cartof în deschizăturile căscate ale buzunarelor mantalelor. Ordinul se auzea nemilos şi puştii erau alungaţi. Unul dintre ei, care s-a încăpăţânat, pălmuit de un subofiţer, a fugit urlând. Atunci copiii au ascuns bucăţile de pâine şi cartofii în crăpăturile pereţilor. Cei mai slăbiţi dintre români, cei care se târau la sfârşitul coloanei, ca pentru a se susţine, pipăiau pietrele desprinse şi căutau în crăpături. Unul dintre ei, pe care îl voi vedea până la sfârşitul lumii, a luat dintr-o ascunzătoare un cartof crud din care a muşcat lacom.”

Potrivit mărturiei domnului Leon Nicollet - născut în 1905 la Soultzmatt şi ai cărui părinţi au făcut parte din cei 30 de membri ai personalului civil alsacian care lucra în lagăr -, prizonierii români au fost cel mult 70 la începutul lui 1917. Efectivul lor era recompletat în urma deceselor. Locuiau în două barăci în exteriorul lagărului. Aceste barăci erau tot neterminate la începutul anului respectiv, fiind, umede şi reci. Prizonierii erau supravegheaţi de un detaşament special format din vreo 15 gardieni şi încadraţi pentru muncă, de şefi de echipă civili şi un pădurar. Acesta era găzduit împreună cu familia sa în cabana forestieră de la Val du Pâtre, alăturată capelei. Prizonierii români erau supuşi la munci dure, tăieri de copaci pe pantele masivului Schimberg, în sudul lagărului. Primeau o hrană insuficientă. Bieţii soldaţi români mureau de epuizare şi de foame. Tatăl domnului Léon Nicollet, care era şef de echipă, conducea vreo 15 prizonieri români care munceau la întreţinerea drumurilor, tăiau copaci şi curăţau lagărul. Prizonierii erau supravegheaţi în timpul lucrului de soldaţi germani înarmaţi cu puşti şi baionete. Tatăl lui Léon Nicollet aducea de mâncare în traistă ca să le dea prizonierilor ceva alimente pe ascuns, dar nu era suficient ca să-i ajute să supravieţuiască. Uneori prizonierii erau loviţi fără motiv de gardieni. Domnul Léon Nicollet observase că prizonierii români purtau o uniformă gri-bleu cu găitan roşu sau verde pe guler. Dar cel mai adesea erau în zdrenţe. Unii erau fără încălţăminte şi aveau picioarele înfăşurate în cârpe. Hainele erau zdrenţuite şi prizonierii trebuiau să le recupereze pe cele ale morţilor. Românii erau foarte slăbiţi şi gardienii, care socoteau că n-ar fi avut puterea să evadeze din cauza slăbiciunii fizice, îi supravegheau mai mult sau mai puţin atent. Erau atraşi de hanul Gauchmott unde lucrau două tinere servitoare. Nemţi au adus prostituate în “Kasino”-ul lor.

Încă de la sosirea lor în lagărul de la Val du Pâtre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, rezistau greu frigului şi oboselii. La început, morţii erau puşi într-un coşciug şi depuşi în capela din Val du Pâtre. Înmormântările aveau loc duminica. Fiecare sicriu era coborât de patru prizonieri români şi urma drumul spre Chapelle pentru a ajunge în locul numit “Grienling”, la cinci sute de metri Sud de Soultzmatt, pe un teren comunal situat la sud de cimitirul satului. Odată groapa săpată, cei care duceau sicriul înconjurau mortul sub supravegherea gardienilor. Un soldat român începea să cânte câteva tropare* (*compoziţie literară şi muzicală a liturghiei orientale, troparul cuprinde o strofă, un refren şi câteva versete) de îngropăciune pe care le cântau altădată în satul lor, ca să amintească despre viaţa mortului. Nu se poate spune că prizonierii români ar fi profitat de înmormântări ca să intoneze imnul naţional “Trăiască regele”. Copiii din sat se foloseau de înmormântări ca să se apropie de prizonierii români. Aceştia stăteau cu mâinile la spate pentru a putea primi pâine şi cartofi fierţi. Câteodată copiii au fost bătuţi de gardieni pentru că dădeau de mâncare prizonierilor.

Începând din luna martie 1917, cadavrele prizonierilor români nu mai erau îngropate numai duminica, ci în fiecare zi şi uneori de mai multe ori pe zi, cinci pe 11 martie 1917 şi cinci pe 24 martie 1917. Conform listei întocmite la 14 decembrie 1917 de subprefectul(Kaiserliche Kreisdirektor) de la Rouffach-Guebwiller, 142 de soldaţi români au murit şi au fost înhumaţi la Soultzmatt între 4 februarie şi 8 mai 1917: 17 în februarie, 73 în martie, 48 în aprilie şi 4 în mai. Unii prizonieri români au fost înhumaţi în Cimitirul Militar organizat de nemţi la Val du Pâtre, pe locul Cimitirul Militar actual. Ele au fost semnalate comandamentului militar local (Ortskommandantur) din Soultzmatt. 19 soldaţi români au fost înhumaţi, din motive necunoscute, în cimitirul din Val du Pâtre între 21 februarie şi 11 martie 1917. Alţi patru soldaţi români, morţi la 2, 5 şi 8 mai 1917 au fost, de asemenea, îngropaţi în cimitirul din Val du Pâtre.

Conform avizului (Mitteilung) adresat “Ortskommandantur” din Soultzmatt pentru fiecare deces al unui prizonier român înhumat în cimitirul din Val du Pâtre, “Feldwebel-Leutnant” Baller declara că soldaţii români au murit pur şi simplu ca urmare a unui stop cardiac (an Herzlähmung verstorben)!. În realitate, prizonierii români au murit de foame, de frig sau din cauza tratamentului dur. Populaţia alsaciană era convinsă că exterminarea soldaţilor români era deliberată. Benjamin Valloton evocă spusele gardienilor germani în legătură cu prizonierii români: “Cine i-a obligat să intre în război?... Noi, noi facem ce ni se spune...”, “De ce amărâţii ăştia au îndrăznit să ne lovească pe la spate, nu găsiţi asta îngrozitor, nu simţiţi insulta?”.

Locuitorii din Soultzmatt au remarcat ca, atunci când morţii români erau duşi în sat pentru înhumare, cei care îi purtau se opreau pe drumul către Chapelle într-un loc unde se depuneau gunoaiele şi căutau rapid, în pofida insultelor şi a loviturilor cu patul puştii din partea gardienilor, încercând să găsească ceva. Acest comportament al soldaţilor români spune mult despre subalimentarea lor. Foarte rapid, locuitorii din Soultzmatt, din fericire numeroşi, puneau pâine şi alimente pe grămada de gunoaie pentru ca prizonierii români să poată găsi de mâncare a doua zi, când treceau, în afara copiilor, nimeni nu îndrăznea să rişte să le dea direct mâncare românilor, într-atât era de înspăimântată populaţia de reacţia dură a nemţilor. Martori oculari i-au declarat în 1919 domnului Max Dollfus, preşedinte al Comitetului din Alsacia pentru mormintele româneşti, că soldaţii români au murit de foame în timp ce proviziile care le erau destinate erau mâncate de gardienii lor în hanul Gauchematt, vecin cu cimitirul actual”.

La supravieţuirea prizonierilor de război români, au contribuit cu donaţii de alimente 27 de familii din Soultzmatt, a căror listă se păstrează în arhivele locale. Această listă a fost denumită lista de “ajutorare a prizonierilor români”.

Din cei 452 de prizonieri români identificaţi care sunt îngropaţi la Cimitirul Militar din Soultzmatt (n.a. - 680 prizonieri români sunt înmormântaţi la Soultzmatt: 55 în morminte individuale, dintre care 103 necunoscuţi, plus două osuare, unul de 71, celălalt de 54 de români), 103 au murit în februarie 1917, 129 în martie, 78 în aprilie, deci 68% decedaţi în trei luni.

Dacă 1917 este anul teribil, mai ales în ianuarie - aprilie, în 1918 au murit la Soultzmatt numai 8 prizonieri de război români. Mortalitatea a fost proporţional identică în cazul soldaţilor români înhumaţi la Cimitirul Militar din Haguenau, a căror dată de deces este cunoscută: 33 în februarie; 96 în martie; 73 în aprilie; 67 în mai. În aprilie 1924, Max Dollfus scria: „Este şocant pentru cel ce străbate cu paşi rari cele două cimitire de la noi [Soultzmatt şi Cronenbourg] să citească pe cruci date care se repetă obsedant, mereu aceleaşi: ianuarie, februarie, martie, aprilie 1917. Crucile de pe un singur rând, cât este de lung, au înscrise data de 10 aprilie 1917".

Un caz deosebit merită să fie citat în legătură cu lagărul de la Val du Pâtre, pentru a demonstra că populaţia alsaciană nu a fost insensibilă la martiriul prizonierilor români, în pofida anumitor riscuri de represalii, într-un sat unde erau cantonaţi soldaţi germani cu sutele, într-o noapte din martie sau aprilie 1917, spre ora 22.00, mama domnului Ernest Nicollet şi-a trezit fiul. Se speriase auzind cum un român bătea la oblonul ferestrei. Era un soldat originar din Olteniţa, judeţul Călăraşi, cam la 50 km de Bucureşti, lângă Dunăre. Soldatul Solomon Coconaşu, de vreo 35 de ani, reuşise să iasă din barăcile lagărului din Val du Pâtre. Coborâse către primele case din sat şi venise să bată la obloanele casei în care locuiau părinţii lui Ernest Nicolet (născut la Soultzmatt, în 1897), pe strada “des Pretres” (a Preoţilor), la ieşirea din vâlceaua pe unde treceau zilnic convoaiele mortuare. Probabil că, în timp ce şi-a condus camarazii morţi la cimitirul din “Grienling”, a descoperit drumul spre sat şi, împins de foame, şi-a asumat riscul să meargă să bată în obloane, să ceară de mâncare ca să supravieţuiască. După ce s-a asigurat că nu era nimeni pe stradă, familia Nicollet 1-a primit pe Solomon Coconaşu în casă. Soldatul român ştia câteva cuvinte franţuzeşti şi a putut discuta puţin cu domnul Jacques Nicollet. Fiul său Ernest, care îşi amintea şi după şaptezeci de ani câteva cuvinte româneşti învăţate de la Coconaşu, povesteşte că în seara aceea mama lui reîncălzise ce mai rămăsese din mâncarea de varză călită şi cartofi pentru a-1 întrema pe soldatul român. După ce a mâncat şi s-a odihnit lângă foc, Coconaşu s-a întors în lagăr cu o traistă de provizii de la familia Nicollet. De atunci, el ieşea din lagăr de două-trei ori pe săptămână, pe la ora zece seara, ca să vină să mănânce la familia Nicollet. Astfel a reuşit să supravieţuiască şi să se reîntoarcă în ţară. A profitat, desigur, de neglijenţa gardienilor germani care chefuiau la hanul de la Gauchmatt. Familia Nicollet era impresionată de faptul că soldatul Coconaşu le săruta mâinile în semn de recunoştinţă, de câte ori venea la ei. O singură dată a fost însoţit de un camarad despre al cărui deces i-a înştiinţat nu după multă vreme pe cei din familia Nicollet. Coconaşu, care a avut norocul şi curajul să iasă din lagăr fără să trezească bănuiala gardienilor germani, a fost foarte discret, ştiind că familia Nicollet îşi risca viaţa când îl primea şi îl hrănea. Atunci când prizonierii români au fost transferaţi, Coconaşu a cerut adresa familiei Nicollet, care, precaută, a preferat să reţină ea adresa prizonierului român. La 6 iunie 1919, familia Nicollet a trimis o scrisoare la adresa din România. Abia în primăvara anului 1921 a primit răspunsul de la Coconaşu, datat 18 aprilie. Solomon Coconaşu se întorsese în Ţară sănătos şi îşi regăsise familia. “Cu mare emoţie îmi amintesc orele plăcute petrecute cu dumneavoastră şi vă mulţumesc mult pentru primirea călduroasă”. El a transmis autorităţilor române adresa binefăcătorilor săi. Familia Nicollet a primit o scrisoare de mulţumire redactată la 28 noiembrie 1924, la cererea reginei Maria a României, de doamna sa de onoare, Simona Lahovary, împreună cu o fotografie purtând o dedicaţie din partea reginei. Famila Nicollet păstrează cu multă pioşenie scrisoarea, care merită a fi citată: “Doamnă, Majestatea Sa Regina, aflând despre devotamentul cu care v-aţi ocupat de prizonierii români nefericiţi, în timpul războiului, m-a însărcinat să vă spun cât este de impresionată de bunătatea dumneavoastră şi să vă adresez întreaga sa mulţumire. Majestatea Sa vă trimite portretul său în ţinuta de la încoronare şi speră să îl păstraţi ca amintire din România, pe care nu o cunoaşteţi, dar pentru care aţi făcut atât de mult.”

Miercuri 9 aprilie 1924, regele Ferdinand şi regina Maria a României au fost oaspeţii Alsaciei şi s-au dus să se reculeagă la Val du Pâtre, unde au fost întâmpinaţi de generalul Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România în 1916 -1918. După inaugurarea Monumentului, regina Maria a depus la Marea Cruce din cimitir o coroană imensă de cale şi trandafiri. Apoi, a parcurs aleile cimitirului şi a aşezat pe toate mormintele buchete de garoafe roşii şi albe, pe care i le întindeau fete din partea locului.

În Cimitirul Militar de la Soultzmatt, lângă crucea străjuită permanent de drapelul Franţei şi de drapelul României, pe trei plăci de marmură este consemnat sacrificiul prizonierilor de război români. Prima aminteşte: “Cei 687 de prizonieri de război români care odihnesc în acest cimitir au murit aproape toţi din ianuarie până la sfârşitul anului 1917. Ei au îndurat foamea, mizeria şi torturile.”. A doua placă aduce la cunoştinţă: “Comitetul pentru mormintele româneşti din Alsacia, însărcinat de Guvernul României să reunească în acest cimitir morminte care în 1919 se aflau în 35 de oraşe şi comune din Alsacia, a obţinut dovada că toţi cei ce odihnesc aici au murit după suferinţe de nespus”. A treia placă este mărturia sentimentelor reginei Maria a României: “Departe de patria voastră pentru care v-aţi sacrificat, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie în acest pământ care nu vă este străin”.

La reuniunea sa din 30 august 1919, Consiliul local din Soultzmatt, prezidat de dr. Charles Kubler, a pus la dispoziţia Guvernului României, de fapt a donat, un teren situat în locul numit Gauchmatt, destinat amenajării unui cimitir militar pentru înhumarea soldaţilor români decedaţi în timpul captivităţii lor în Alsacia. A făcut cunoscute, totodată, numele celor 200 de capi ai familiilor care i-au ajutat pe prizonierii de război români să supravieţuiască. Prizonierii de război români înmormântaţi la “ Grienling” au fost transferaţi în 1920 la Cimitirul Militar de la Val du Pâtre.

Unii prizonieri de război români internaţi la Soultzmatt au decedat la spitalul militar de etapă de la Colmar. Într-adevăr, soldatul Marin Boboşilă a murit aici, la 20 februarie 1917. Actul sau de deces nr. 194, înregistrat la Primăria din Colmar, precizează că făcea parte din lagărul de muncă (Arbeitslager) de la Schaeferthal, subordonat Detaşamentului românesc nr. 11 (Rumänenkommando 11), la rândul lui subordonat lagărului de bază (Stammlager) de la Tuchel, în Prusia Occidentală. Soldatul Ion Sorica, de aproximativ 20 de ani, a decedat la 22 februarie 1917 (actul nr. 203), iar soldatul Caspar Grasu (actul nr. 217) a murit la 26 februarie 1917, la vârsta de 33 de ani.»

Se pare că nici un prizonier de război român, care a fost internat în lagărele din Alsacia şi Lorena în 1917-1918 şi care a supravieţuit captivităţii sale, nu şi-a publicat amintirile.

Cei aproape 3000 de soldaţi români care au murit în cursul prizonieratului în Alsacia şi Lorena, nu au mai văzut însă visul lor, România Mare, consfinţită la 1 Decembrie 1918, de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

El Museo Diocesano de Arte Antiguo de Sigüenza se encuentra en el palacete neoclásico (siglo XVI) conocido como "Antigua Casa de los Barrena", en pleno centro histórico de la ciudad de Sigüenza, frente a la catedral. El edificio perteneció a la familia Gamboa, siendo adquirido por el obispo Lorenzo Bericiartúa Valerdi, en el año 1956, para destinarlo a museo diocesano. El museo fue inaugurado el 11 de mayo de 1968, siendo obispo Laureano Castán Lacoma. En los últimos años el museo ha sufrido grandes reformas que lo han adaptado a los tiempos actuales.

El museo guarda una muestra de lo que es el rico fondo de la Diócesis de Sigüenza (una de las más antiguas de España). Se muestran algunos restos arqueológicos, no sólo de la zona, sino también procedentes de culturas precolombinas, Mesopotamia o la Grecia Clásica. Destacan los restos procedentes de diferentes pueblos de la zona, ante todo, arte sacro.

Dentro de su rica colección pictórica destaca un cuadro del maestro Zurbarán: "Inmaculada Concepción Niña", una de las obras más admiradas del pintor extremeño. Junto a este cuadro, destacan las obras de Francisco Salzillo, Salvador Carmona, Luis de Morales, Maestro de Pozancos, Francisco Madrazo o Pedro de Andrade.

línea 124 cuatro caminos- lacoma foto en av llano castellano esq isla de java

#dauerwelle #dauerwelleistnichtnurfüromas #lacom #hairstyle #beauty #makeup #abiball #leinzell #leintal

Brăila, ROMÂNIA (anul 1917). Convoi funerar pe Strada Regală... Orașul se afla sub teroarea ocupației germano-bulgare, austro-ungare și turcești... O tragedie a întregii țări! Ocupația orașului a durat între 23 decembrie 1916 și 10 noiembrie 1918...

”De Crăciun, în 1916, brăilenii pierduseră nu doar libertatea ci şi ceva din ceea ce se închegase ca armonie socială. Războiul a spart această armonie, a făcut ca fiecare să se exprime nu atât în funcţie de un sistem comun de valori cât mai ales de interese. Brăila era situată în preajma frontului, de aceea ocupaţia germană a fost mai severă ca în Bucureşti. Fiind situată la o sută de kilometri de linia frontului, la 15 kilometri de Siretul ca o graniţă între Galaţiul ocupat de armata română şi oraş, fiind port la Dunăre, având, datorită refugiaţilor din Dobrogea cucerită de bulgari şi nemţi, o populaţie de 120.000 de locuitori, Brăila a suportat cel mai greu rigoarea cazonă binecunoscută a unui ocupant nu doar sever ci şi lacom. Brăila nu era o fortăreaţă. Fusese trei secole kaza, sau raia, cum spune Ion Neculce. Acum, după dărâmarea fortăreţei, era construită pentru ani de pace, oraş-port, suplu, în formă de amfiteatru în faţa Dunării, cu drumuri ce o legau de Munteni şi Moldova. Oraş de margine, suportând accentuat teroarea istoriei, cu fracturi istorice severe şi enigmatice, chiar ameninţată cu dispariţia în ceaţa otomană vreme de trei veacuri, mereu la răscrucea imperiilor Brăila rezuma ceva din destinul naţional şi repeta la scară mică ceea ce românii trăiau în istorie. Arsă, prădată, ridicată din nou, jefuită, pedepsită... nu ai cum să nu recunoşti în destinul ei, pulsând ca flăcările pe comori, mitul păsării Phoenix.

După 1916, în timpul ocupației, românii brăileni au rămas singuri, neînchipuit de singuri în năpasta căzută peste oraşul lor. Ei au rămas, în cele din urmă părăsiţi în suferinţă, sărăcie şi umilinţă, exprimând forme de rezistenţă mută şi îndârjită. În vremea aceea societatea brăileană încă nu era suficient de bine lămurită ca să reacţioneze unitar în faţa nenorocirii. Dacă ar fi avut o reacţie de monolit poate că imaginea răului ar fi fost mai mică. Societatea brăileană avea, la sfârşitul anului 1916 o structură panelată. Grecii din Brăila, pentru că ţara lor de origine îşi menţinea starea de neutralitate, o ţin într-o veselie generală. În casele unui grec bogat se organizează mari baluri pentru elita armatei germane. Evreii, cu spiritul lor comercial accentuat nu îşi contrazic vocaţia. Lipovenii, în nordul oraşului, lângă Dunăre, adăpostesc adesea soldaţi ruşi, Sunt prinşi şi, în scene tragice, sunt condamnaţi la moarte şi executaţi. Erau în Brăila, ca funcţionari în port, reprezentanţi ai unor mari companii austriece sau germane. Nu se cunoaşte măcar unul care să fie complice cu suferinţa valahă.

Dar cea mai dureroasă atitudine o are armata bulgară. Deşi populaţia civilă nu exprimase atitudini antibulgare, totuşi problema Dobrogei de curând cucerită i-a făcut pe bulgari extrem de severi cu brăilenii. Erau hotărâţi să bombardeze oraşul de la Măcin. Cu mare greutate o patrulă a ajuns la Măcin şi le-a cerut să nu bombardeze oraşul în care deja intraseră germanii. În cazul armatei bulgare, nu a contat memoria istoriei. Nu a contat că în urmă cu jumătate de veac Brăila era pentru ei un simbol al libertăţii, că aici au trăit o vreme, feriţi de prigoană, revoluţionari în frunte cu poetul lor naţional Hristo Botev. De asemenea, nu a contat că aici s-a întemeiat Academia Bulgară şi nici faptul că ani buni la Brăila se tipăreau bucvarele (abecedarele) care erau duse în caravană de măgăruşi, cu samarul, până la Sofia. A contat mai mult tabla de pe bisericile Brăilei...” (prof. dr. Viorel Mortu)

Brăila era situată în preajma frontului, de aceea ocupaţia germană a fost mai severă ca în Bucureşti. Fiind situată la o sută de kilometri de linia frontului, la 15 kilometri de Siretul ca o graniţă între Galaţiul ocupat de armata română şi oraş, fiind port la Dunăre, având, datorită refugiaţilor din Dobrogea cucerită de bulgari şi nemţi, o populaţie de 120.000 de locuitori, Brăila a suportat cel mai greu rigoarea cazonă binecunoscută a unui ocupant nu doar sever ci şi lacom. Brăila nu era o fortăreaţă. Fusese trei secole kaza, sau raia, cum spune Ion Neculce. Acum, după dărâmarea fortăreţei, era construită pentru ani de pace, oraş-port, suplu, în formă de amfiteatru în faţa Dunării, cu drumuri ce o legau de Munteni şi Moldova. Oraş de margine, suportând accentuat teroarea istoriei, cu fracturi istorice severe şi enigmatice, chiar ameninţată cu dispariţia în ceaţa otomană vreme de trei veacuri, mereu la răscrucea imperiilor Brăila rezuma ceva din destinul naţional şi repeta la scară mică ceea ce românii trăiau în istorie. Arsă, prădată, ridicată din nou, jefuită, pedepsită... nu ai cum să nu recunoşti în destinul ei, pulsând ca flăcările pe comori, mitul păsării Phoenix.

La Comida in the Cafeteria Lopez off the Calle San Miguel, Torremolinos Espana.

Just a snack.

línea 124 cuatro caminos- lacoma foto en av llano castellano esq isla de java

preparador fisico deportivo para oposiciones bombero seguridad policia ejercito guardia civil portero de discoteca ect… a hombres y mujeres deportistas como complemento de su deporte ,les confecciono un programa coadyudante para adquirir fuerza,resistencia y portencia muscular: ciclistas futbolistas boxeo artes marciales kung fu karate full-contact baloncesto rugby waterpolo beisbol badminton equitacion lucha libre grecorromana halterofilia powerlifting carrera balomano futboll caza y pesca mayor o menor motociclismo natacion thai chi patinaje escalada tiro con arco marcha nauticos deportes ect….. tambien trabajo con gente de las afueras de madrid: cercedilla los molinos collado mediano alpedrete los negrales villalba cotos puerto de navacerrada el escorial las zorreras san yago galapagar-la navata torrelodones pinar las matas pitis ramon y cajal las rozas majadahonda el barrial c.c pozuelo de alarcon aravaca colmenar viejo tres cantos el goloso cantoblanco universidad alcovendas san sebastian de los reyes valdelasfuentes fuencarral fuente de mora aeropuerto guadalajara azuqueca meco alcala de henares la garena torrejon de ardoz san fernando coslada santa eugenia vallecas el pozo entrevias fanjul las aguilas cuatro vientos san jose de valderas mostoles-el soto humares fuenlabrada la serna polvoranca leganes zarzaquemada puente alcocer orcasitas parla getafe sector 3 centro las margaritas aranjuez ciempozuelos valdemoro pinto getafe industrial el casa san cristobal de los angeles recoletos MASAJE CALIFORNIANO DEPORTIVO TRADICIONAL PAREJAS RELAX RELAJANTE HAWAYANO THAILANDES CHINO JAPONES COREANO INDU CAMILLA GABINETE CENTRO MASAJES AYURVEDA AYURVEDICO MUSCULAR ANTIESTRESS DESETRESANTE ADELGAZANTE ANTICELULITICO REAFIRMANTE REFLEXOLOGIA PODAL SHIATSU DIGITOTERAPIA TANTRA ENERGIZANTE CORPORAL TRADICIONAL masajista a domicilios y hotel en villaverde bajo alto almendrales san fermin orcasur san cristobal 12 de octubre legazpi delicias palos de la frontera embajadores lavapies sol callao plaza españa arguelles moncloa la peseta carabanchel alto san francisco pan bendito abrantes plaza eliptica casa de campo campamento masajista empalme aluche eugenia de montijo entrenador personal carabanchel vista alegre oporto urgel quiromasajista marques de vadillo piramides acacias puerta de toledo opera principe pio callao gran via chueca alonso martinez ruben dario masajes domicilios nuñez de balboa diego de leon ventas el carmen masaje hotel quintana pueblo nuevo ciudad lineal suances torrearias canillejas el capricho alameda de osuna masajista barajas aeropuerto campo de las naciones mar de cristal pinar del rey colombia quiromasajes nuevos ministerios herrera oria barrio del pilar ventilla plaza de castilla duque de pastrana pio XII concha espina cruz del rayo masajista domicilios avenida de america principe de vergara ibiza sainz de baranda estrella vinateros artilleros pavones valdevernardo vicalvaro san cipriano puerta de arganda rivas-urbanizaciones rivas futura rivas vaciamadrid la poveda arganda del rey quiromasajista valdecarros las suertes la gavia congosto villa de vallecas sierra de guadalupe miguel hernandez alto del arenal buenos aires domicilios masajes portazgo nueva numancia puente de vallecas pacifico menendez pelayo atocha anton martin tirso de molina noviciado tribunal bilbao iglesia rios rosas quiromasajista hotel cuatro caminos bravo murillo alvarado estrecho tetuan valdeacederas chamartin bambu pinar de chamartin lacoma avenida de la ilustracion peñagrande antonio machado valdezarza francos rodriguez masajes metropolitano guzman el bueno islas filipinas canal gregorio marañon cartagena parque de las avenidas barrio de la concepcion ascao garcia noblejas masajista madrid simancas estadio olimpico barrio del puerto la rambla san fernando de henares jarama hospital de henares hospital infanta sofia reyes catolicos baunatal manuel de falla marques de valdavia la granja ronda de la comunicacion las tablas montecarmelo masajista hoteles madrid tres olivos begoña fuencarral cuzco santiago bernabeu lago batan casa de campo colonia jardin aviacion española domicilios masajes cuatro vientos entrenador personal joaquin vilumbrales puerta del sur masajes gay domicilios parque lisboa alcorcon central parque oeste universidad rey juan carlos mostoles pradillo hospital de mostoles manuela malasaña loranca masajes domicilios

masajista 639907324 a domicilios y hotel en villaverde bajo alto almendrales san fermin orcasur san cristobal 12 de octubre legazpi delicias palos de la frontera embajadores lavapies sol callao plaza españa arguelles moncloa la peseta carabanchel alto san francisco pan bendito abrantes plaza eliptica casa de campo campamento masajista empalme aluche eugenia de montijo entrenador personal carabanchel vista alegre oporto urgel quiromasajista marques de vadillo piramides acacias puerta de toledo opera principe pio callao gran via chueca alonso martinez ruben dario masajes domicilios nuñez de balboa diego de leon ventas el carmen masaje hotel quintana pueblo nuevo ciudad lineal suances torrearias canillejas el capricho alameda de osuna masajista barajas aeropuerto campo de las naciones mar de cristal pinar del rey colombia quiromasajes nuevos ministerios herrera oria barrio del pilar ventilla plaza de castilla duque de pastrana pio XII concha espina cruz del rayo masajista domicilios avenida de america principe de vergara ibiza sainz de baranda estrella vinateros artilleros pavones valdevernardo vicalvaro san cipriano puerta de arganda rivas-urbanizaciones rivas futura rivas vaciamadrid la poveda arganda del rey quiromasajista valdecarros las suertes la gavia congosto villa de vallecas sierra de guadalupe miguel hernandez alto del arenal buenos aires domicilios masajes portazgo nueva numancia puente de vallecas pacifico menendez pelayo atocha anton martin tirso de molina noviciado tribunal bilbao iglesia rios rosas quiromasajista hotel cuatro caminos bravo murillo alvarado estrecho tetuan valdeacederas chamartin bambu pinar de chamartin lacoma avenida de la ilustracion peñagrande antonio machado valdezarza francos rodriguez masajes metropolitano guzman el bueno islas filipinas canal gregorio marañon cartagena parque de las avenidas barrio de la concepcion ascao garcia noblejas masajista madrid simancas estadio olimpico barrio del puerto la rambla san fernando de henares jarama hospital de henares hospital infanta sofia reyes catolicos baunatal manuel de falla marques de valdavia la granja ronda de la comunicacion las tablas montecarmelo masajista hoteles madrid tres olivos begoña fuencarral cuzco santiago bernabeu lago batan casa de campo colonia jardin aviacion española domicilios masajes cuatro vientos entrenador personal gays joaquin vilumbrales puerta del sur masajes gay domicilios parque lisboa alcorcon central parque oeste universidad rey juan carlos mostoles pradillo hospital de mostoles manuela malasaña loranca masajes domicilios hospital de fuenlabrada parque europa central los estados arroyo culebro conservatorio alonso de mendoza getafe central juan de la cierva el casar los espartales el bercial el carrascal julian besteiro casa del reloj leganes central san nicasio masajista quiromasajista manoteras parque de santamaria san lorenzo canillas esparanza arturo soria alfonso XIII prosperidad lista velazquez serrano colon san bernardo banco de españa manuel becerra la elipa goya sevilla santo domingo quevedo metropolitano ciudad universitaria republica argentinao,donnell conde de casal masajista mendez alvaro arganzuela-planetario carpetena laguna lucero alto de extremadura puerta del angel paseo de puerta de boadilla infante don luis siglo XXI centro cantabria prado del espino ventorro del cano monteprincipe retamales cocheras ciudad del cine imagen jose isbert prado de la vega quiromasajista hotel domicilio prado del rey somosaguas centro sur pozuelo oeste belgia campus de avenida europa

Chocolat Guerin-Boutron "Composers & Opera's" (series of 78 c1905)

#45 Paul Lacome 1838-(1920) ~ Jeanne, Jeannette & Jeanneton (also know as "The Marquis"

línea 124 cuatro caminos- lacoma foto en av llano castellano esq isla de java

línea 124 cuatro caminos- lacoma foto en calle llano castellano esq isla de java

Figura d´acroesport formant la paraula HOLA; realitzat per alumnes de 4t d´ESO

Q-AHN-655

Hasselt

Irisbus Iveco Cityclass GNC

Línea 124: Cuatro Caminos - Lacoma

Número: 8246

El Museo Diocesano de Arte Antiguo de Sigüenza se encuentra en el palacete neoclásico (siglo XVI) conocido como "Antigua Casa de los Barrena", en pleno centro histórico de la ciudad de Sigüenza, frente a la catedral. El edificio perteneció a la familia Gamboa, siendo adquirido por el obispo Lorenzo Bericiartúa Valerdi, en el año 1956, para destinarlo a museo diocesano. El museo fue inaugurado el 11 de mayo de 1968, siendo obispo Laureano Castán Lacoma. En los últimos años el museo ha sufrido grandes reformas que lo han adaptado a los tiempos actuales.

El museo guarda una muestra de lo que es el rico fondo de la Diócesis de Sigüenza (una de las más antiguas de España). Se muestran algunos restos arqueológicos, no sólo de la zona, sino también procedentes de culturas precolombinas, Mesopotamia o la Grecia Clásica. Destacan los restos procedentes de diferentes pueblos de la zona, ante todo, arte sacro.

Dentro de su rica colección pictórica destaca un cuadro del maestro Zurbarán: "Inmaculada Concepción Niña", una de las obras más admiradas del pintor extremeño. Junto a este cuadro, destacan las obras de Francisco Salzillo, Salvador Carmona, Luis de Morales, Maestro de Pozancos, Francisco Madrazo o Pedro de Andrade.

Sfântul Gheorghe s-a născut în anul 1846, în Șugag (astăzi în județul Alba) din părinți binecredincioși, pe vremea când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic.

Încă din fragedă vârstă mânca puțin, postind, și iubea singurătatea, având o mare bucurie să se roage în biserica satului, chiar și atunci când nu erau slujbe, mai mult noaptea; iar ziua, când era cu vitele, se retrăgea în locuri tăinuite și făcea multe metanii, cugetând la cele dumnezeiești.

După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învățat-o pe de rost.

La vârsta de 24 de ani, s-a însoțit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântați de Dumnezeu cu cinci copii.

Ca soț și tată nu și-a neglijat deprinderile sale duhovnicești, împlinind cu și mai mare evlavie faptele credinței și căutând mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui.

Fiind milostiv și lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deși el însuși trăia în sărăcie.

Nu se tulbura de mustrările celor apropiați, ci tuturor le spunea cu încredere și pace:

„Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare și să facem voia Lui”.

Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta și pe sine și pe cei din jur.

Și, așa, omul lui Dumnezeu era totdeauna în pace, cu fața luminoasă și cu inima senină, blând și neîngrijorat, ca unul care viețuia în lume și în trup, dar totodată mai presus de lume și de trup.

Rugăciunea neîncetată și bucuria cerească umpleau inima lui, însoțindu-l toată viața.

După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviințarea soţiei sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulți țărani din satul său.

Luând cu sine Evanghelia și Psaltirea, a mers pe jos până la Constanța, apoi cu vaporul până la Ierusalim.

Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumezeiasca Liturghie și celelalte slujbe.

Apoi s-a dus și la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor.

La peștera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie și rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-și mântuiască sufletul său și să aprindă evlavia în inimile multor oameni.

Mai înainte însă de a începe această viețuire, a rămas vreme de patruzeci de zile în nevoință aspră și post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus.

Uneori îl speria vrăjmașul cu năluciri de fiare și șerpi veninoși, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arșița și cu țânțarii.

Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a hotărât să o lase jos și a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu capul descoperit.

Apoi diavolul i-a aruncat și bocancii, încât nu mai avea cu ce să se încalțe.

Iar nebiruitul ostaș al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viața sa desculț, atât vara, cât și iarna.

Altădată diavolul i s-a arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoință, ca să-l facă să cadă în ispita trufiei, dar înțeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare.

Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu multă stăruință a trecut de încercarea celor patruzeci de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputințele firii, fie de la vrăjmașul diavolul.

Îndată după aceasta, bunul nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului.

Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică și mângâietoare că rugăciunile și postul au fost bineplăcute și primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură.

După ce a mers în pelerinaj și la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase.

Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din Șugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el și zicându-i cu mare mânie:

„Ce faci aici, Moș Gheorghe?”.

„Mă rog lui Dumnezeu”

a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmașul a fugit de la el.

Altă dată bătrânul povestea celor mai de aproape ai săi:

„Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Șugag mulți săteni la băut, și printre ei, mulțime de diavoli, așa cum n-am mai văzut în altă parte”.

Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci și-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin și călător în hotarele țării.

Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculț și cu capul descoperit, postea și se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului.

Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.

Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpații și s-a așezat la Piatra Neamț, unde a primit o cămăruță în turnul clopotniță al bisericii Sfântul Ioan domnesc, lăcaș ctitorit de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.

În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoți, călugări și mireni, care îl prețuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc.

În acest loc a rămas până la sfârșitul vieții sale, având acolo: biserică și chilie, liniște, duhovnic, și multe mănăstiri în împrejurimi.

Pravila lui așa era: noaptea dormea cel mult trei ore în chilia sa din turn, apoi, în biserică, înălța rugăciuni către Dumnezeu și făcea sute de metanii.

Ziua străbătea străzile orașului, șoptind neîncetat psalmi, desculț și cu capul descoperit, vara și iarna.

Nu se întorcea până nu sfârșea toată Psaltirea de rostit într-o zi.

Lunea, miercurea și vinerea nu mânca nimic, până a doua zi.

Iar dacă era praznic împărătesc, gusta ceva seara.

În celelalte zile mânca o dată pe zi.

Vorbea cu oamenii numai despre Dumnezeu și viața duhovnicească, iar când nu vorbea cu limba și buzele, propovăduia prin tăcerea sa desăvârșită, mărturisitoare și adâncă, purtând totdeauna în brațele sale fie Evanghelia, fie Psaltirea.

Adeseori intra în câte o brutărie și cumpăra câte un sac de pâine, pe care cineva îl ducea până la turn.

La ora la care se întorcea, în jurul lui se adunau o mulțime de săraci, și fericitul Gheorghe le împărțea pâinile.

Celor care îi cereau bani le dădea ceea ce primise pe drum.

Iar după ce termina de făcut milostenia trupească, începea pe cea sufletească: venind rândul celor împresurați de necazurile și poverile vieții, înțeleptul bărbat stătea de vorbă cu fiecare, îl îmbărbăta, îl sfătuia și se ruga pentru cererea lui, iar oamenii simțeau că harul și mila lui Dumnezeu se coboară peste ei prin rugăciunile și sfaturile Sfântului.

Toate mânăstirile dimprejur îi erau nespus de iubite, dar mai ales Bistrița, unde era icoana Sfintei Ana.

Aproape de mânăstirea Sihăstria, moșul Gheorghe și-a săpat pentru nevoință o groapă, în care se ascundea, rugându-se aproape toată ziua; iar când se întorcea în mănăstire, îi spunea plin de mulțumire părintelui Ioanichie, starețul acestei mănăstiri: „Astăzi am fost în cer!”.

La aceste mânăstiri mergea adeseori pentru rugăciune și să-i întâlnescă pe părinții duhovnicești, la care avea multă evlavie și care, la rândul lor, îl primeau pe bătrân ca pe un sfânt, mulți dintre ei fiindu-i chiar ucenici și alegând cinul îngeresc mișcați de sfințenia vieții bătrânului.

Odată, Moșul Gheorghe voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon, căci nu avea bani.

Conductorul, care din întâmplare nu-l cunoștea, l-a coborât din tren la prima stație, deși călătorii care-l cunoșteau l-au rugat să-l lase să ajungă la Roman.

Bătrânul a plecat pe marginea căii ferate, zicând: „Drăguță, rămâneți cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!”

Însă, când să pornească trenul, trenul nu mai pornea deloc.

Au schimbat locomotiva; au schimbat conductorul, dar trenul nu pornea.

Atunci unul dintre funcționarii gării a zis:

„Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi.”

Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară.

O altă minune, istorisită de Părintele Ilie Cleopa, s-a săvârșit la Târgu Neamț.

O evreică tânără nu putea să nască și era gata să moară.

Au venit o mulțime de doctori, dar nu au izbutit nimic.

Atunci rudele ei au venit la Moșul Gheorghe, în timp ce acesta rostea oamenilor predică, și l-au chemat să se roage pentru ea.

Când dreptcredinciosul Gheorghe a deschis ușa casei ei, a strigat:

„Deschide-te, cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!”

Și îndată s-au deschis legăturile ei și a născut, iar Sfântul a venit și i-a făcut cruce pe cap copilului și a spus:

„Să fie al lui Hristos!”

Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul, și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul Gheorghe.

Și s-au botezat atunci toate rudele femeii din Târgu Neamț.

În anul 1914 fericitul Gheorghe îi spunea tatălui Evdochiei Ștefan că va începe război, dar să nu se teamă, că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui nu se va întoarce întreg.

Și într-adevăr așa a fost, acela s-a întors sănătos, iar fratele lui a venit fără o mână din război.

Maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec amintea că Sfântul i-a prorocit ce avea să i se întâmple în viață și că va deveni monahie.

Starețului Ioanichie Moroi i-a profețit, cu mai mult de 25 de ani înainte, necazurile prin care avea să treacă atât el, cât și obștea Sihăstriei Secului.

Ziua morții și-a cunoscut-o de mai înainte, arătând-o prin cuvinte prorocești:

„O să mor când s-or tulbura popoarele și, la moartea mea, va fi sărbătoare și vor trage clopotele din țară.”

Aceste cuvinte s-au adeverit când, în anul 1916, de praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu, trupul Sfântului a fost găsit răposat, tocmai când țara intra în război iar clopotarul bisericii Sfântului Ioan din Piatra Neamț urca să tragă clopotele.

La îngroparea lui s-au aduna mulțimi nenumărate, fiecare căutând să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit și cerându-i rugăciune de mijlocire către Dumnezeu.

A fost îngropat în cimitirul orașului Piatra Neamț, cu același cojoc rupt, desculț, fără acoperământ pe cap, cu toiagul pribegiei sale, având pe față același zâmbet curat ca în toată viața.

După optsprezece ani, unul dintre ucenicii lui, vrând să-i mute cinstitele moaște la Râșca, a venit cu căruța la Piatra Neamț și, dezgropându-le și punându-le într-un sicriaș, a pornit la drum.

Dar, prin dumnezeiasca rânduială, căruța nu a ajuns la Râșca, ci la mânăstirea Văratec, în a căreia gropniță au și fost așezate până astăzi.

Sfântul Gheorghe Pelerinul a viețuit în smerenie și osteneală, fiind propovăduitor, prin viață și prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârșit minuni și vindecări, atât în vremea vieții pământești, cât și după moarte, fiind cinstit de credincioși.

De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, cu zi de pomenire la 17 august.

Pentru rugăciunile Sfântului Gheorghe Pelerinul, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

9.

Panasonic Lumix DMC-LX5

ISO 80 1-400 seg. en f - 6,3

11 de de juny de 2011

(dist focal - 24 mm)

RAW

Máncora es un balneario y una localidad en el norte del Perú. Es capital del distrito de Máncora en la provincia de Talara, departamento de Piura, casi en el límite con el departamento de Tumbes. Se encuentra a aproximadamente 187 kilómetros de la ciudad de Piura.

Es un balneario y al mismo tiempo caleta de pescadores. En los últimos años se ha convertido en una playa muy visitada por los surfistas peruanos y extranjeros.

Máncora es una playa enclavada en el Pacífico sudamericano, zona que también comprende las playas y caletas de Colán, Punta Sal, Totoritas, Las Pocitas, Cabo Blanco, entre otras.

Máncora y la zona norte del Perú se han convertido en un potencial eje turístico del Perú.

Debido al benigno clima seco-tropical de Máncora (no tan húmedo como otras regiones tropicales aunque siempre muy caluroso y con un sol igual o más radiante) es una zona ideal para el buceo y el surf. Lacomida marina norteña (Sechura, Paita,Piura y Tumbes) de Perú es una de las más variadas de la costa y posee el privilegio de tener las dos corrientes marinas todo el año (fría de Humboldt y caliente del Niño); la cual nos brinda con deliciosos platos marinos como ceviches preparados con mero, pez espada y langostino, entre otras delicias.

Irisbus Iveco Citelis GNC

Línea 124: Cuatro Caminos - Lacoma

Número: 8309

Mickey giving his shpiel about Masada. The history of Masada is a tragic and moving story.

Left to Right: Diane Brown (partially cut off), Mark Collins, Pam Collins, Shirley [Evans?], Flory Kumar, Claudia [I forget her last name], Alicia Goss, Bryan Goss, Mickey in the foreground and hidden behind him is Ryder Kumar, Michelle Amoroso, Paul Brown (standing with video camera), Carrie Carmichael, Mari LaCom, Stacy Bingel, Gretchen Jorjorian, Patrick Carmichael, Harold Morgan, Andrew Morgan, Courtney Carmichael, and Mike Amoroso.

rutinas tablas entreno personal,masajista masculino,sin sexo, llama al 63990siete3doscuatro. masajista a domicilios y hotel en villaverde bajo alto almendrales san fermin orcasur san cristobal 12 de octubre legazpi delicias palos de la frontera embajadores lavapies sol callao plaza españa arguelles moncloa la peseta carabanchel alto san francisco pan bendito abrantes plaza eliptica casa de campo campamento masajista empalme aluche eugenia de montijo entrenador personal carabanchel vista alegre oporto urgel quiromasajista marques de vadillo piramidesacaciaspuertadetoledoopera principe pio callao gran via chueca alonso martinez ruben dario masajes domicilios nuñez de balboa diego de leon ventas el carmen masaje hotel quintana pueblo nuevo ciudad lineal suances torrearias canillejas el capricho mar de cristal pinar del rey colombia quiromasajes nuevos ministerios herrera oria barrio del pilar ventilla plaza de castilla duque de pastrana pio XII concha espina cruz del rayo masajista domicilios avenida de america principe de vergara ibiza sainz de baranda estrella vinateros artilleros pavones valdevernardo vicalvaro san cipriano puerta de arganda rivas-urbanizaciones rivas futura rivas vaciamadrid la poveda arganda del rey quiromasajista valdecarros las suertes la gavia congosto villa de vallecas sierra de guadalupe miguel hernandez alto del arenal buenos aires domicilios masajes portazgo nueva numancia puente de vallecas pacifico menendez pelayo atocha anton martin tirso de molina noviciado tribunal bilbao iglesia rios rosas quiromasajista hotel cuatro caminos bravo murillo alvarado estrecho tetuan valdeacederas chamartin bambu pinar de chamartin lacoma avenida de la ilustracion peñagrande antonio machado valdezarza francos rodriguez masajes metropolitano guzman el bueno islas filipinas canal gregorio marañon cartagena parque de las avenidas barrio de la concepcion ascao barrio del puerto la rambla san fernando de henares jarama hospital de henares hospital infanta sofia reyes catolicos baunatal manuel de falla marques de valdavia la granja ronda de la comunicacion las tablas montecarmelo masajista hoteles madrid lago batan casa de campo colonia jardin aviacion española domicilios masajes cuatro vientos entrenador personal gays joaquin vilumbrales puerta del sur masajes gay domicilios parque lisboa alcorcon central parque oeste universidad rey juan carlos mostoles pradillo hospital de mostoles manuela malasaña loranca masajes domicilios hospital de fuenlabrada parque europa central los estados lista velazquez serrano colon san bernardo, español diplomado titulado, contracturas, dolor molestias musculares, fuerte tecnica en dedos

línea 124 cuatro caminos- lacoma foto en calle Bravo murillo metro alvarado

línea 124 cuatro caminos- lacoma foto en av llano castellano esq isla de Java

a most unbelievable hide-away, with distant views of kenya...

((the other perspective))

Flamând si gol, far-adapost,

Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,

Si m-ai scuipat si m-ai batut

Si câine eu ti-am fost!

Ciocoi pribeag, adus de vânt,

De ai cu iadul legamânt

Sa-ti fim toti câini, loveste-n noi!

Rabdam poveri, rabdam nevoi

Si ham de cai, si jug de boi

Dar vrem pamânt!

O coaja de malai de ieri

De-o vezi la noi tu ne-o apuci.

Baietii tu-n razboi ni-i duci,

Pe fete ni le ceri.

Înjuri ce-avem noi drag si sfânt:

Nici mila n-ai, nici crezamânt!

Flamânzi copiii-n drum ne mor

Si ne sfârsim de mila lor -

Dar toate le-am trai usor

De-ar fi pamânt!

De-avem un cimitir în sat

Ni-l faceti lan, noi, boi în jug.

Si-n urma lacomului plug

Ies oase si-i pacat!

Sunt oase dintr-al nostru os:

Dar ce va pasa! Voi ne-ati scos

Din case goi, în ger si-n vânt,

Ne-ati scos si mortii din mormânt; -

O, pentru morti si-al lor prinos

Noi vrem pamânt!

Si-am vrea si noi, si noi sa stim

Ca ni-or sta oasele-ntr-un loc,

Ca nu-si vor bate-ai vostri joc

De noi, daca murim.

Orfani si cei ce dragi ne sunt

De-ar vrea sa plânga pe-un mormânt,

Ei n-or sti-n care sant zacem,

Caci nici pentr-un mormânt n-avem

Pamânt - si noi crestini suntem!

Si vrem pamânt!

N-avem nici vreme de-nchinat.

Caci vremea ni-e în mâni la voi;

Avem un suflet înca-n noi

Si parca l-ati uitat!

Ati pus cu totii juramânt

Sa n-avem drepturi si cuvânt;

Batai si chinuri, când tipam,

Obezi si lant când ne miscam,

Si plumb când istoviti strigam

Ca vrem pamânt!

Voi ce-aveti îngropat aici?

Voi grâu? Dar noi stramosi si tati

Noi mame si surori si frati!

În laturi, venetici!

Pamântul nostru-i scump si sfânt,

Ca el ni-e leagan si mormânt;

Cu sânge cald l-am aparat,

Si câte ape l-au udat

Sunt numai lacrimi ce-am varsat -

Noi vrem pamânt!

N-avem puteri si chip de-acum

Sa mai traim cersind mereu,

Ca prea ne schingiuiesc cum vreu

Stapâni luati din drum!

Sa nu dea Dumnezeu cel sfânt,

Sa vrem noi sânge, nu pamânt!

Când nu vom mai putea rabda,

Când foamea ne va rascula,

Hristosi sa fiti, nu veti scapa

Nici în mormânt!

-------------------------------------------

Noi vrem pamânt!

George Cosbuc

-------------------------------------------

Monumentul "1907" Buzau, Romania

no, no entramos y no tomamos ni siquiera la spanisches omelette.

Panasonic DMC-LX5

ISO 80 1-80 seg. en f - 5,6

11 de de juny de 2011

(dist focal - 24 mm)

HDR de 3 tomas

Máncora es un balneario y una localidad en el norte del Perú. Es capital del distrito de Máncora en la provincia de Talara, departamento de Piura, casi en el límite con el departamento de Tumbes. Se encuentra a aproximadamente 187 kilómetros de la ciudad de Piura.

Es un balneario y al mismo tiempo caleta de pescadores. En los últimos años se ha convertido en una playa muy visitada por los surfistas peruanos y extranjeros.

Máncora es una playa enclavada en el Pacífico sudamericano, zona que también comprende las playas y caletas de Colán, Punta Sal, Totoritas, Las Pocitas, Cabo Blanco, entre otras.

Máncora y la zona norte del Perú se han convertido en un potencial eje turístico del Perú.

Debido al benigno clima seco-tropical de Máncora (no tan húmedo como otras regiones tropicales aunque siempre muy caluroso y con un sol igual o más radiante) es una zona ideal para el buceo y el surf. Lacomida marina norteña (Sechura, Paita,Piura y Tumbes) de Perú es una de las más variadas de la costa y posee el privilegio de tener las dos corrientes marinas todo el año (fría de Humboldt y caliente del Niño); la cual nos brinda con deliciosos platos marinos como ceviches preparados con mero, pez espada y langostino, entre otras delicias.

El Museo Diocesano de Arte Antiguo de Sigüenza se encuentra en el palacete neoclásico (siglo XVI) conocido como "Antigua Casa de los Barrena", en pleno centro histórico de la ciudad de Sigüenza, frente a la catedral. El edificio perteneció a la familia Gamboa, siendo adquirido por el obispo Lorenzo Bericiartúa Valerdi, en el año 1956, para destinarlo a museo diocesano. El museo fue inaugurado el 11 de mayo de 1968, siendo obispo Laureano Castán Lacoma. En los últimos años el museo ha sufrido grandes reformas que lo han adaptado a los tiempos actuales.

El museo guarda una muestra de lo que es el rico fondo de la Diócesis de Sigüenza (una de las más antiguas de España). Se muestran algunos restos arqueológicos, no sólo de la zona, sino también procedentes de culturas precolombinas, Mesopotamia o la Grecia Clásica. Destacan los restos procedentes de diferentes pueblos de la zona, ante todo, arte sacro.

Dentro de su rica colección pictórica destaca un cuadro del maestro Zurbarán: "Inmaculada Concepción Niña", una de las obras más admiradas del pintor extremeño. Junto a este cuadro, destacan las obras de Francisco Salzillo, Salvador Carmona, Luis de Morales, Maestro de Pozancos, Francisco Madrazo o Pedro de Andrade.

Irisbus Iveco Citelis Castrosua City Versus GNC

Línea 124: Cuatro Caminos - Lacoma

Número: 8325

Este es uno de los lagos de Tristaina en Andorra.

Flamând si gol, far-adapost,

Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,

Si m-ai scuipat si m-ai batut

Si câine eu ti-am fost!

Ciocoi pribeag, adus de vânt,

De ai cu iadul legamânt

Sa-ti fim toti câini, loveste-n noi!

Rabdam poveri, rabdam nevoi

Si ham de cai, si jug de boi

Dar vrem pamânt!

O coaja de malai de ieri

De-o vezi la noi tu ne-o apuci.

Baietii tu-n razboi ni-i duci,

Pe fete ni le ceri.

Înjuri ce-avem noi drag si sfânt:

Nici mila n-ai, nici crezamânt!

Flamânzi copiii-n drum ne mor

Si ne sfârsim de mila lor -

Dar toate le-am trai usor

De-ar fi pamânt!

De-avem un cimitir în sat

Ni-l faceti lan, noi, boi în jug.

Si-n urma lacomului plug

Ies oase si-i pacat!

Sunt oase dintr-al nostru os:

Dar ce va pasa! Voi ne-ati scos

Din case goi, în ger si-n vânt,

Ne-ati scos si mortii din mormânt; -

O, pentru morti si-al lor prinos

Noi vrem pamânt!

Si-am vrea si noi, si noi sa stim

Ca ni-or sta oasele-ntr-un loc,

Ca nu-si vor bate-ai vostri joc

De noi, daca murim.

Orfani si cei ce dragi ne sunt

De-ar vrea sa plânga pe-un mormânt,

Ei n-or sti-n care sant zacem,

Caci nici pentr-un mormânt n-avem

Pamânt - si noi crestini suntem!

Si vrem pamânt!

N-avem nici vreme de-nchinat.

Caci vremea ni-e în mâni la voi;

Avem un suflet înca-n noi

Si parca l-ati uitat!

Ati pus cu totii juramânt

Sa n-avem drepturi si cuvânt;

Batai si chinuri, când tipam,

Obezi si lant când ne miscam,

Si plumb când istoviti strigam

Ca vrem pamânt!

Voi ce-aveti îngropat aici?

Voi grâu? Dar noi stramosi si tati

Noi mame si surori si frati!

În laturi, venetici!

Pamântul nostru-i scump si sfânt,

Ca el ni-e leagan si mormânt;

Cu sânge cald l-am aparat,

Si câte ape l-au udat

Sunt numai lacrimi ce-am varsat -

Noi vrem pamânt!

N-avem puteri si chip de-acum

Sa mai traim cersind mereu,

Ca prea ne schingiuiesc cum vreu

Stapâni luati din drum!

Sa nu dea Dumnezeu cel sfânt,

Sa vrem noi sânge, nu pamânt!

Când nu vom mai putea rabda,

Când foamea ne va rascula,

Hristosi sa fiti, nu veti scapa

Nici în mormânt!

-------------------------------------------

Noi vrem pamânt!

George Cosbuc

-------------------------------------------

Monumentul "1907" Buzau, Romania

Estes mimos vou guardar com muito carinho, Eliana amei vc é uma pessoa que já estava dentro do meu corção e agora vou guardá lacom muito carinho e Denny amei seus trabalhos tudo lindo e o cheiro ai meus deus é tudo de bommmmmmmmm... Amei Amei bj com muito carinho Eliana e denny....

Flamând si gol, far-adapost,

Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,

Si m-ai scuipat si m-ai batut

Si câine eu ti-am fost!

Ciocoi pribeag, adus de vânt,

De ai cu iadul legamânt

Sa-ti fim toti câini, loveste-n noi!

Rabdam poveri, rabdam nevoi

Si ham de cai, si jug de boi

Dar vrem pamânt!

O coaja de malai de ieri

De-o vezi la noi tu ne-o apuci.

Baietii tu-n razboi ni-i duci,

Pe fete ni le ceri.

Înjuri ce-avem noi drag si sfânt:

Nici mila n-ai, nici crezamânt!

Flamânzi copiii-n drum ne mor

Si ne sfârsim de mila lor -

Dar toate le-am trai usor

De-ar fi pamânt!

De-avem un cimitir în sat

Ni-l faceti lan, noi, boi în jug.

Si-n urma lacomului plug

Ies oase si-i pacat!

Sunt oase dintr-al nostru os:

Dar ce va pasa! Voi ne-ati scos

Din case goi, în ger si-n vânt,

Ne-ati scos si mortii din mormânt; -

O, pentru morti si-al lor prinos

Noi vrem pamânt!

Si-am vrea si noi, si noi sa stim

Ca ni-or sta oasele-ntr-un loc,

Ca nu-si vor bate-ai vostri joc

De noi, daca murim.

Orfani si cei ce dragi ne sunt

De-ar vrea sa plânga pe-un mormânt,

Ei n-or sti-n care sant zacem,

Caci nici pentr-un mormânt n-avem

Pamânt - si noi crestini suntem!

Si vrem pamânt!

N-avem nici vreme de-nchinat.

Caci vremea ni-e în mâni la voi;

Avem un suflet înca-n noi

Si parca l-ati uitat!

Ati pus cu totii juramânt

Sa n-avem drepturi si cuvânt;

Batai si chinuri, când tipam,

Obezi si lant când ne miscam,

Si plumb când istoviti strigam

Ca vrem pamânt!

Voi ce-aveti îngropat aici?

Voi grâu? Dar noi stramosi si tati

Noi mame si surori si frati!

În laturi, venetici!

Pamântul nostru-i scump si sfânt,

Ca el ni-e leagan si mormânt;

Cu sânge cald l-am aparat,

Si câte ape l-au udat

Sunt numai lacrimi ce-am varsat -

Noi vrem pamânt!

N-avem puteri si chip de-acum

Sa mai traim cersind mereu,

Ca prea ne schingiuiesc cum vreu

Stapâni luati din drum!

Sa nu dea Dumnezeu cel sfânt,

Sa vrem noi sânge, nu pamânt!

Când nu vom mai putea rabda,

Când foamea ne va rascula,

Hristosi sa fiti, nu veti scapa

Nici în mormânt!

-------------------------------------------

Noi vrem pamânt!

George Cosbuc

-------------------------------------------

Monumentul "1907" Buzau, Romania

Flamând si gol, far-adapost,

Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,

Si m-ai scuipat si m-ai batut

Si câine eu ti-am fost!

Ciocoi pribeag, adus de vânt,

De ai cu iadul legamânt

Sa-ti fim toti câini, loveste-n noi!

Rabdam poveri, rabdam nevoi

Si ham de cai, si jug de boi

Dar vrem pamânt!

O coaja de malai de ieri

De-o vezi la noi tu ne-o apuci.

Baietii tu-n razboi ni-i duci,

Pe fete ni le ceri.

Înjuri ce-avem noi drag si sfânt:

Nici mila n-ai, nici crezamânt!

Flamânzi copiii-n drum ne mor

Si ne sfârsim de mila lor -

Dar toate le-am trai usor

De-ar fi pamânt!

De-avem un cimitir în sat

Ni-l faceti lan, noi, boi în jug.

Si-n urma lacomului plug

Ies oase si-i pacat!

Sunt oase dintr-al nostru os:

Dar ce va pasa! Voi ne-ati scos

Din case goi, în ger si-n vânt,

Ne-ati scos si mortii din mormânt; -

O, pentru morti si-al lor prinos

Noi vrem pamânt!

Si-am vrea si noi, si noi sa stim

Ca ni-or sta oasele-ntr-un loc,

Ca nu-si vor bate-ai vostri joc

De noi, daca murim.

Orfani si cei ce dragi ne sunt

De-ar vrea sa plânga pe-un mormânt,

Ei n-or sti-n care sant zacem,

Caci nici pentr-un mormânt n-avem

Pamânt - si noi crestini suntem!

Si vrem pamânt!

N-avem nici vreme de-nchinat.

Caci vremea ni-e în mâni la voi;

Avem un suflet înca-n noi

Si parca l-ati uitat!

Ati pus cu totii juramânt

Sa n-avem drepturi si cuvânt;

Batai si chinuri, când tipam,

Obezi si lant când ne miscam,

Si plumb când istoviti strigam

Ca vrem pamânt!

Voi ce-aveti îngropat aici?

Voi grâu? Dar noi stramosi si tati

Noi mame si surori si frati!

În laturi, venetici!

Pamântul nostru-i scump si sfânt,

Ca el ni-e leagan si mormânt;

Cu sânge cald l-am aparat,

Si câte ape l-au udat

Sunt numai lacrimi ce-am varsat -

Noi vrem pamânt!

N-avem puteri si chip de-acum

Sa mai traim cersind mereu,

Ca prea ne schingiuiesc cum vreu

Stapâni luati din drum!

Sa nu dea Dumnezeu cel sfânt,

Sa vrem noi sânge, nu pamânt!

Când nu vom mai putea rabda,

Când foamea ne va rascula,

Hristosi sa fiti, nu veti scapa

Nici în mormânt!

-------------------------------------------

Noi vrem pamânt!

George Cosbuc

-------------------------------------------

Monumentul "1907" Buzau, Romania

Photo Courtesy: Lisa Brenner

Flamând si gol, far-adapost,

Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,

Si m-ai scuipat si m-ai batut

Si câine eu ti-am fost!

Ciocoi pribeag, adus de vânt,

De ai cu iadul legamânt

Sa-ti fim toti câini, loveste-n noi!

Rabdam poveri, rabdam nevoi

Si ham de cai, si jug de boi

Dar vrem pamânt!

O coaja de malai de ieri

De-o vezi la noi tu ne-o apuci.

Baietii tu-n razboi ni-i duci,

Pe fete ni le ceri.

Înjuri ce-avem noi drag si sfânt:

Nici mila n-ai, nici crezamânt!

Flamânzi copiii-n drum ne mor

Si ne sfârsim de mila lor -

Dar toate le-am trai usor

De-ar fi pamânt!

De-avem un cimitir în sat

Ni-l faceti lan, noi, boi în jug.

Si-n urma lacomului plug

Ies oase si-i pacat!

Sunt oase dintr-al nostru os:

Dar ce va pasa! Voi ne-ati scos

Din case goi, în ger si-n vânt,

Ne-ati scos si mortii din mormânt; -

O, pentru morti si-al lor prinos

Noi vrem pamânt!

Si-am vrea si noi, si noi sa stim

Ca ni-or sta oasele-ntr-un loc,

Ca nu-si vor bate-ai vostri joc

De noi, daca murim.

Orfani si cei ce dragi ne sunt

De-ar vrea sa plânga pe-un mormânt,

Ei n-or sti-n care sant zacem,

Caci nici pentr-un mormânt n-avem

Pamânt - si noi crestini suntem!

Si vrem pamânt!

N-avem nici vreme de-nchinat.

Caci vremea ni-e în mâni la voi;

Avem un suflet înca-n noi

Si parca l-ati uitat!

Ati pus cu totii juramânt

Sa n-avem drepturi si cuvânt;

Batai si chinuri, când tipam,

Obezi si lant când ne miscam,

Si plumb când istoviti strigam

Ca vrem pamânt!

Voi ce-aveti îngropat aici?

Voi grâu? Dar noi stramosi si tati

Noi mame si surori si frati!

În laturi, venetici!

Pamântul nostru-i scump si sfânt,

Ca el ni-e leagan si mormânt;

Cu sânge cald l-am aparat,

Si câte ape l-au udat

Sunt numai lacrimi ce-am varsat -

Noi vrem pamânt!

N-avem puteri si chip de-acum

Sa mai traim cersind mereu,

Ca prea ne schingiuiesc cum vreu

Stapâni luati din drum!

Sa nu dea Dumnezeu cel sfânt,

Sa vrem noi sânge, nu pamânt!

Când nu vom mai putea rabda,

Când foamea ne va rascula,

Hristosi sa fiti, nu veti scapa

Nici în mormânt!

-------------------------------------------

Noi vrem pamânt!

George Cosbuc

-------------------------------------------

Monumentul "1907" Buzau, Romania - detaliu

museoromanticismo.mcu.es/web/archivos/documentos/piezames...

El Museo Diocesano de Arte Antiguo de Sigüenza se encuentra en el palacete neoclásico (siglo XVI) conocido como "Antigua Casa de los Barrena", en pleno centro histórico de la ciudad de Sigüenza, frente a la catedral. El edificio perteneció a la familia Gamboa, siendo adquirido por el obispo Lorenzo Bericiartúa Valerdi, en el año 1956, para destinarlo a museo diocesano. El museo fue inaugurado el 11 de mayo de 1968, siendo obispo Laureano Castán Lacoma. En los últimos años el museo ha sufrido grandes reformas que lo han adaptado a los tiempos actuales.

El museo guarda una muestra de lo que es el rico fondo de la Diócesis de Sigüenza (una de las más antiguas de España). Se muestran algunos restos arqueológicos, no sólo de la zona, sino también procedentes de culturas precolombinas, Mesopotamia o la Grecia Clásica. Destacan los restos procedentes de diferentes pueblos de la zona, ante todo, arte sacro.

Dentro de su rica colección pictórica destaca un cuadro del maestro Zurbarán: "Inmaculada Concepción Niña", una de las obras más admiradas del pintor extremeño. Junto a este cuadro, destacan las obras de Francisco Salzillo, Salvador Carmona, Luis de Morales, Maestro de Pozancos, Francisco Madrazo o Pedro de Andrade.

Panasonic Lumix DMC-LX5

ISO 80 1-800 seg. en f - 5,6

10 de juny 2011

(dist focal - 90 mm)

RAW

Máncora es un balneario y una localidad en el norte del Perú. Es capital del distrito de Máncora en la provincia de Talara, departamento de Piura, casi en el límite con el departamento de Tumbes. Se encuentra a aproximadamente 187 kilómetros de la ciudad de Piura.

Es un balneario y al mismo tiempo caleta de pescadores. En los últimos años se ha convertido en una playa muy visitada por los surfistas peruanos y extranjeros.

Máncora es una playa enclavada en el Pacífico sudamericano, zona que también comprende las playas y caletas de Colán, Punta Sal, Totoritas, Las Pocitas, Cabo Blanco, entre otras.

Máncora y la zona norte del Perú se han convertido en un potencial eje turístico del Perú.

Debido al benigno clima seco-tropical de Máncora (no tan húmedo como otras regiones tropicales aunque siempre muy caluroso y con un sol igual o más radiante) es una zona ideal para el buceo y el surf. Lacomida marina norteña (Sechura, Paita,Piura y Tumbes) de Perú es una de las más variadas de la costa y posee el privilegio de tener las dos corrientes marinas todo el año (fría de Humboldt y caliente del Niño); la cual nos brinda con deliciosos platos marinos como ceviches preparados con mero, pez espada y langostino, entre otras delicias.

Inauguração do LACOMA - Laboratório de Inspeção e Controle de Qualidade de Alimentos e Água.

Foto: Marcos Solivan

Confira a matéria no portal da UFPR:

www.ufpr.br/portalufpr/noticias/reitor-e-vice-inauguram-l...