Barbatul si-a inlantuit bratele in jurul femeii, aripile le-au impietrit, iar acum pamantul ii inghite incet, lacom, pe amandoi, asa strans imbratisati ....

miafoxdale.wordpress.com/2017/07/05/you-wanna-fly-you-got...

On est bien peu de chose

Et mon amie la rose

Me l'a dit ce matin

À l'aurore je suis née

Baptisée de rosée

Je me suis épanouie

Heureuse et amoureuse

...

Interprète Francoise Hardy

Paroliers : Jacques Lacome D Estalenx / Cecile Caulier

"...Tu m'admirais hier

Et je serai poussière

Pour toujours demain

On est bien peu de chose

Et mon amie la rose

Est morte ce matin..."

Paroliers : Jacques Lacome D Estalenx / Cecile Caulier

Paroles de Mon Amie La Rose

The ghost train, photograph taken at 1 second speed, as the train enters the station. Lacoma, Madrid.

El tren fantasma, fotrografia disparada a 1 seg de velocidad, a la entrada del tren a la estacion. Lacoma, Madrid.

Sun Valley, California

These are the new trucks for Republic's LACOM contract. Awesome to see new Republic 320s and these are my first sightings of Meridians in person. My buddy Omar sent me some pics of these trucks last week so it was cool to see one in person so soon.

El Museo Diocesano de Arte Antiguo de Sigüenza se encuentra en el palacete neoclásico (siglo XVI) conocido como "Antigua Casa de los Barrena", en pleno centro histórico de la ciudad de Sigüenza, frente a la catedral. El edificio perteneció a la familia Gamboa, siendo adquirido por el obispo Lorenzo Bericiartúa Valerdi, en el año 1956, para destinarlo a museo diocesano. El museo fue inaugurado el 11 de mayo de 1968, siendo obispo Laureano Castán Lacoma. En los últimos años el museo ha sufrido grandes reformas que lo han adaptado a los tiempos actuales.

El museo guarda una muestra de lo que es el rico fondo de la Diócesis de Sigüenza (una de las más antiguas de España). Se muestran algunos restos arqueológicos, no sólo de la zona, sino también procedentes de culturas precolombinas, Mesopotamia o la Grecia Clásica. Destacan los restos procedentes de diferentes pueblos de la zona, ante todo, arte sacro.

Dentro de su rica colección pictórica destaca un cuadro del maestro Zurbarán: "Inmaculada Concepción Niña", una de las obras más admiradas del pintor extremeño. Junto a este cuadro, destacan las obras de Francisco Salzillo, Salvador Carmona, Luis de Morales, Maestro de Pozancos, Francisco Madrazo o Pedro de Andrade.

El Museo Diocesano de Arte Antiguo de Sigüenza se encuentra en el palacete neoclásico (siglo XVI) conocido como "Antigua Casa de los Barrena", en pleno centro histórico de la ciudad de Sigüenza, frente a la catedral. El edificio perteneció a la familia Gamboa, siendo adquirido por el obispo Lorenzo Bericiartúa Valerdi, en el año 1956, para destinarlo a museo diocesano. El museo fue inaugurado el 11 de mayo de 1968, siendo obispo Laureano Castán Lacoma. En los últimos años el museo ha sufrido grandes reformas que lo han adaptado a los tiempos actuales.

El museo guarda una muestra de lo que es el rico fondo de la Diócesis de Sigüenza (una de las más antiguas de España). Se muestran algunos restos arqueológicos, no sólo de la zona, sino también procedentes de culturas precolombinas, Mesopotamia o la Grecia Clásica. Destacan los restos procedentes de diferentes pueblos de la zona, ante todo, arte sacro.

Dentro de su rica colección pictórica destaca un cuadro del maestro Zurbarán: "Inmaculada Concepción Niña", una de las obras más admiradas del pintor extremeño. Junto a este cuadro, destacan las obras de Francisco Salzillo, Salvador Carmona, Luis de Morales, Maestro de Pozancos, Francisco Madrazo o Pedro de Andrade.

Sun Valley, California

One of roughly a dozen of the brand new Autocars coming for the LACOM contract. I was a bit disappointed when the fleet director told me they went with Autocar for this batch, but after seeing them in person, they're pretty nice. I'd still take a Mack over these any day!

26 X 26 #21

Sun Valley, California

Here is the latest update of the fleet. The first wave of LACOM trucks are coming in with another batch coming in (thanks to Moises for that info). Still have most of the oldies around luckily, and on top of that, some neat yard transfers.

www.kingdomsalvation.org/es/god-himself-the-unique-viii.html

Dios Todopoderoso dice: "Dios preparó primero el terreno para la humanidad. Este es adecuado para la supervivencia de diversas plantas, y no sólo para árboles o hierba. Dios preparó toda clase de semillas, cereales y diversos alimentos, así como suelo y tierra apropiados para que las personas sembraran, y así tener comida. ¿Qué tipos de alimentos hay? Deberíais tenerlo claro. Primero, existen diversos tipos de cereales. ¿Qué abarcan estos? El trigo, la moha, el mijo común, el arroz…, los que vienen con cáscara. Los cultivos de cereal también se separan en diferentes variedades. Los tipos de cultivos de cereal son muchos, de norte a sur, como la cebada, el trigo, la avena y el alforfón. Existen diferentes especies adecuadas para su cultivo en distintas regiones. También hay diversos tipos de arroz. El sur tiene sus propias variedades de arroz, más largas y adecuadas para las personas del sur, por no ser demasiado pegajosas. Como el clima es más cálido en el sur, tienen que comer variedades como el ‘arroz índico’. El arroz no puede ser demasiado pegajoso o de lo contrario no podrán comérselo y perderán el apetito. El arroz que comen las personas del norte es más pegajoso. Como el norte es siempre más frío, tienen que comer un arroz más pegajoso. Además, existen diversas clases de judías. Estas se cultivan sobre la tierra. También están los productos que crecen debajo de la tierra, como las patatas, las batatas, el taro y mucho más. Estos son los diversos granos, una necesidad para la comida y la bebida diarias de las personas. Estas usan diversos granos para hacer fideos, panecillos cocidos, arroz y fideos de arroz. Las personas también comen patatas y las usan junto a las batatas para elaborar alimentos básicos. El taro, que se suele comer a menudo en el sur, también puede ser un alimento básico. Dios ha concedido estos diversos tipos de grano a la humanidad en abundancia."

De "La Palabra manifestada en carne"

Leer más Palabras de Dios

Sony DSLR-A700

Sun Valley, California

Here is the latest update of the fleet. The first wave of LACOM trucks are coming in with another batch coming in (thanks to Moises for that info). Still have most of the oldies around luckily, and on top of that, some neat yard transfers.

Ticking Towards Their Darkest Hour.

occhi malvagi di istigazione impassibile annerire cuori punizioni peccati discendente anime all'inferno,

traditorum immani vindicta tormenta perpessus ingentes risum daemoniorum tenebrae ibi victimas,

lecții eterne de ardere adâncimi cufunda periculoase speranțe sterpe disperare profundă a îngropat lacom inamici,

οδυνηρής δάκρυα απελπιστική σχέδια άνομη πολίτες κλάμα υπερηφανεύεται θλιβερή αξιοθέατα τρέμοντας πόνους πύλες της ενοχής του,

θυελλώδη αποχρώσεις φαύλο σκάνδαλα κατεστραμμένα ηγέτες καταδίκασαν γλώσσες κακό άθλιες φωνές κουρασμένος αέρα,

الأحكام مربكة النتنة تحول مخالب تغيير اسم رؤساء الوخز الوزن خطير يرتبكون الشياطين,

汚い深み貪欲な感覚の欲望のお金貪欲な歪み罰せられた哲学惨めな罪の胆嚢.

Steve.D.Hammond.

DESDE EL MONTE DE EL PARDO, EN PRIMER PLANO EL CAMPO DE GOLF DE LA REAL FEDERACION ESPAÑOLA DE GOLF.

VIEW FROM THE MONTE DE EL PARDO, IN THE FOREGROUND THE GOLF COURSE OF THE REAL SPANISH GOLF FEDERATION.

Sun Valley, California

At the beginning of January, I received word that WM started sending tons of trucks to Sun Valley to help with the LACOM franchise. I found out they were short almost 40 trucks still. I wasn't sure what to expect, so I took a couple trips out here to see what was in the mix of trucks brought up.

In this picture, we have four yard transfers from Corona, Oceanside, and UTE I believe. The WX/McNeilus are old Sun Valley trucks that were sent out six months ago, so it was cool to see them back here. And that Volvo might just be the last WXLL from the 205 series still around in SoCal. I've always thought the 205 units were mean sounding trucks.

Sun Valley is now also known as Los Angeles City Hauling since RecycLA was implemented.

Mercedes Citaro C2 NGT

-

Empresa Municipal de Transportes de Madrid - 5672 | 1186 LKG

-

124 - Cuatro Caminos > Lacoma

2-BHJ-714

Hasselt

M-40, PITIS, LACOMA, CTBA.....MADRID

Mercedes Citaro C2 NGT

-

Empresa Municipal de Transportes de Madrid - 5675 | 6953 LKZ

-

124 - Cuatro Caminos > Lacoma

Mi aportación a la exposición de Visual_Huesca:

"h2o_nature"

Bar La Alberca - Chimillas (Spain) - December 2015

Photographers:

Alegría Lacoma, Mamen Sanromán, Cristina Zabaleta Raso, Dominique Leyva, José Mari Fuixench, Fernando Pérez, Ana Escario, Macu Hervás Moreno, Mónica Lloro, Vicente Lachén, Chema Usieto, Jaime Esparrach, Miguel Lamelas, Raúl Sunn, Beatriz López, Javier Andres Pueyo, Susana García, Luis Lorente, Fernando Momprade, Marta Ausaberri, Miguel Ortega, Chema Martín, Javier Pueyo Vinué, Pedro Montaner, Jose María Rodríguez, Elvira Franco y Antonio Campo.

visualhuesca.wordpress.com/tag/h20_natura/

Mercedes Citaro C2 NGT

-

Empresa Municipal de Transportes de Madrid - 5674 | 6864 LKZ

-

124 - Cuatro Caminos > Lacoma

Mercedes Citaro C2 NGT

-

Empresa Municipal de Transportes de Madrid - 5676 | 6986 LKZ

-

124 - Cuatro Caminos > Lacoma

CUSTOMER: Overkamp Meddo (The Netherlands)

TRUCK DEALER: Bakker Bedrijfswagen Groep

BODYBUILDER: Van de Weijer Carrosserie

BODYBUILDER: Lacom Cranes & Supplies B.V.

IVECO Cityclass Cursor Castrosua CS40 City II, 8076 realizando la línea 124 (Cuatro Caminos-Lacoma) perteneciente a la EMT de Madrid

IVECO Irisbus Citelis Castrosua Versus GNC, 8315 realizando la línea 124 (Cuatro Caminos-Lacoma) perteneciente a la EMT de Madrid

Mercedes Benz O-530 Evobus Citaro, 4602 realizando la línea 124 (Cuatro Caminos-Lacoma) perteneciente a la EMT de Madrid

Mercedes Citaro C2 NGT

-

Empresa Municipal de Transportes de Madrid - 5667 | 3954 LKT

-

124 - Lacoma > Cuatro Caminos

Irisbus Noge Cittour esperando en la cabecera de la línea 124 Cuatro Caminos - Lacoma.

2-BHJ-714

Hasselt

Irisbus Iveco Citelis GNC

Línea 124: Cuatro Caminos - Lacoma

Número: 8318

Citaro 4675 Preparado en la Cabecera de Lacoma para realizar el Buhometro de linea 7.

Línea 124 Cuatro Caminos >> Lacoma.

2/12/2025 - Pº de la Castellana, Madrid, España.

© BusBox - Todos los derechos reservados / All rights reserved.

Irisbus Iveco Citelis Castrosua City Versus GNC

Línea 124: Cuatro Caminos - Lacoma

Número: 8313

SANT LLORENÇ DE MORUNYS-PORT DEL COMTE-LLEIDA-LERIDA-PAISAJES-CUADROS-PINTURAS-VIAJES-PINTOR-ERNEST DESCALS-

Paisajismo con importantes montañas,pinturas paisajistas en las que los pueblos se ven arropados por fuertes masas montañosas.Cuadros del artista Pintor ERNEST DESCALS de SANT LLORENÇ DE MORUNYS,Lleida, Lerida, Catalunya, Cataluña, España.Viajes y excursiones a la montaña para pintar la belleza paisajista de la naturaleza.Obras de Arte que reflejan las imagenes y la atmosfera de los pueblos y ciudades.Creaciones artisticas que son Premios de Pintura en el muy largo Historial de Distinciones obtenidas por el artista creativo a lo largo de una vida dedicada a la Creacion y a la Plástica.

SANT LLORENÇ DE MORUNYS LANDSCAPE.OIL PAINTINGS ARTIST PAINTER ERNEST DESCALS IN TRAVELS FOR PAINT THE MOUNTAINS AND VILLAGES.CATALONIA,SPAIN,ART WORKS AWARDS IN ART PAINTING COMPETITIONS.HISTORY OF AN LIFE FOR CREATE ARTISTIC IMAGES.

ernestdescals.blogspot.com/

ernestdescals.wordpress.com/

cuadrosernestdescals.blogspot.com/

ernestdescals-lahistoriadelpintor.blogspot.com/

pintura-cuadros-ernestdescals.blogspot.com/

Aim gente não acostumei com unha redonda e acabei cotocando todas ahsuahsuahusahu e que melhor para paparicar os cotocos do que coisa phyna né gente! e o escolhido foi esse lindão da Lacôme, presente do meu adorado irmão, tou me sentindo Rhyca rsrsrs

1x Fortalecedor - Dote

2x Bubbly Gold - Lancôme

Irisbus Iveco Citelis Castrosua City Versus GNC

Línea 124: Cuatro Caminos - Lacoma

Número: 8312

línea 124 cuatro caminos- lacoma foto en av llano castellano esq isla de java

línea 124 cuatro caminos- lacoma foto en av llano castellano esq isla de java

Francisco LACOMA Y FONTANET

Portrait de Jean-François Cailhava - 1814

Huile sur Toile

CLIQUER POUR AGRANDIR

Q-AHN-655

Hasselt

Q-AET-726

E313 Antwerpen - Hasselt

línea 124 cuatro caminos- lacoma foto en av llano castellano esq isla de java

En el siglo XIX muchas de las cosas sin las que hoy no podemos imaginar nuestras vidas ya existían. Nuestros antepasados del S. XIX tenían necesidades parecidas o iguales a las nuestras y se divertían y relacionaban como nosotros. Y es que no hemos cambiado tanto… ¿te animas a comprobarlo?

Arrancamos con esta imagen de un escritorio romántico, el antecedente directo de nuestra mesa de oficina y nuestro portátil...

Zadný Salatín. Túlavé Topánky č.15 - V Roháčoch: túra s Adushkou, Lacom, Jankou a Tónom zo Zverovky cez Brestovú, Salatín, Spálenú, Pachoľa a Baníkov.. eventuálne na event :-)

Val-du-Pâtre (Schaefertal)/Alsacia, FRANȚA (perioada interbelică). Cimitirul prizonierilor români de război capturați de nemți în Transilvania în anul 1916.

Aici au fost (re)înmormântați 678 soldați români, luați prizonieri de germani în Transilvania până în decembrie 1916, aduși cu trenuri de vite închise cu lacăt, având câte un orificiu încadrat de sârmă ghimpată. Prizonierii români de război s-au stins unul după altul, din anul 1917 până în anul 1918, în urma regimului inuman (privațiuni, foame, tortură) impus de germani. Această mare necropolă cuprinde 553 de morminte individuale de soldați români din diferite lagăre germane de exterminare din Alsacia, precum și alte două morminte comune (de la unul lipsește inscripția de la baza crucii) cu osemintele a 125 de prizonieri („un întreg detașament român”), care la Steinbrunn-le-Haut în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1917 au fost pedepsiți de militarii germani ce făceau parte din paza lagărului, fiind scoși afară din barăci într-un ger de -20 de grade Celsius pentru că românii au îndrăznit să intre în război împotriva Germaniei. În câteva zile aproape tot efectivul de militari români a murit. Din documentațiile comunei Soultzmatt reiese, că în acest lagăr, de pe 6 martie până la 8 mai 1917, au murit fie torturați, fie de foame sau de frig, 120 soldați români. După mărturiile din vremea aceea, „prizonierii români erau atât de înfometați de către gardieni, încât erau reduși la starea de schelete și mureau ca șoarecii”.

La propunerea Comitetului pentru amenajarea și îngrijirea mormintelor prizonierilor români din Alsacia și după o temeinică chibzuință, la 30 August 1919, orașul Soultzmatt a dăruit României platoul de la Val du Pâtre (Valea Păstorului), pe care odinioară fusese amplasat lagărul prizonierilor români, în care aceștia au cunoscut privațiuni, torturi, frig și foame, și pe care a fost amenajat ulterior actualul cimitir militar român.

Se spune, că în privința alegerii locului s-a ținut seama și de recomandarea lui Max Dellfus - un elvețian din Vevey, Elveția. Dellfus a făcut parte din Comisia pentru soarta prizonierilor de război, cu reședința la Geneva și va fi fost cu mare probabilitate unul dintre membrii delegației din partea Crucii Roșii care s-a interesat de soarta prizonierilor români din lagărele germane, lucru pentru care a fost considerat prieten și binefăcător al soldaților prizonieri români.

La 24 septembrie 1919, ziarul francez Alsacia făcea următoarea mențiune, cu privire la donația orașului Soultzmatt, făcută guvernului român: „Prin deliberare, la data de 30 August 1919, consiliul municipal a decis ca localitatea Soultzmatt să pună la dispoziția guvernului român un teren pentru înmormântarea soldaților români decedați în timpul prizonieratului lor în Alsacia. Comuna Soultzmatt a dăruit acest teren guvernului român”.

Lucrările de amenajare s-au făcut la inițiativa și cu sprijinul Comitetului pentru Mormintele Românești din Alsacia și au fost definitivate în anul 1920.

Citiți următorul extras din lucrarea prof. Jean Nouzille de la Universitatea Strasbourg II, ”CALVARUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI ROMÂNI ÎN ALSACIA-LORENA 1917-1918” (București, Editura Militară 1991):

Condiţiile specifice de internare a prizonierilor de război români

«Din august 1916 până Ia începutul anului 1917, mai, multe zeci de mii de luptători români au fost luaţi prizonieri de armatele germană, austro-ungară, bulgară şi otomană. Fiecare dintre aceste armate i-a trimis în ţara proprie pe prizonierii pe care i-a capturat.

La 1 februarie 1917, puterile Quadruplei Alianţe au anunţat un total de 79 033 prizonieri de război români. După o sursă internă, România ar fi pierdut în cursul campaniei din 1916-1917, 50 000 militari ucişi, 80 000 răniţi şi 110 845 prizonieri.

Nici un studiu complet nu a fost întreprins nici în România, nici în Franţa asupra condiţiilor de internare a prizonierilor români. La optzeci de ani de la evenimente, sursele de informare rămân deosebit de puţine. Ele se limitează la câteva statistici incomplete în lucrări generale şi la câteva documente păstrate în arhivele judeţene sau municipale. Totuşi, ele sunt completate de câteva mărturii.

Martorii care au supravieţuit au fost surprinşi să constate tratamentul inuman ale cărui victime au fost prizonierii de război. Ei au acceptat să ne încredinţeze amintirile lor pentru a permite generaţiilor viitoare să nu uite condiţiile de trai ale acestor soldaţi.

Exista numeroase zone de umbră în viaţa prizonierilor de război români dintre momentul capturării şi acela al decesului lor, eventual al repatrierii lor.

Numărul deceselor înregistrate în cursul captivităţii lor mai ales în timpul primelor luni ale lui 1917 este considerabil. Procentul lor în raport cu numărul total al prizonierilor apare mult mai ridicat decât în cazul altor naţionalităţi. Tratamentul la care duşmanii României i-au supus pe prizonierii români a fost dintre cele mai inumane, pentru a mai adăuga cât se poate la suferinţele acestei ţări. Ei au murit pur şi simplu de foame şi de frig. Chiar cifrele oficiale germane constituie cel mai teribil rechizitoriu împotriva germanilor: 36,8% dintre prizonierii de război români internaţi în Germania muriseră deja în toamna anului 1917, iar 31,4% erau bolnavi în spitale. Mulţi dintre prizonierii români erau închişi în Bavaria în ţarcuri de vite; mergeau în picioare goale şi nu aveau dreptul de a se înveli în timpul nopţii. Guvernul german nu a ezitat să-i folosească pe prizonieri la lucrări de fortificare a frontului, unde mulţi dintre ei au fost ucişi de proiectile.

Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România, aminteşte că “în Germania, în lagărele de prizonieri români, mortalitatea atingea 40%. Singură Franţa, la cererea mea, a ameliorat puţin soarta lor determinând o inspecţie a Crucii Roşii şi organizând un transport de colete.”

La 25 septembrie 1917, ministrul de Război al Austro-Ungariei lua la cunoştinţă un articol apărut la 15 septembrie pe prima pagină a ziarului olandez “Algemeen Handelsbland”, intitulat “Prizonierii români”, în care se preciza că potrivit Marelui Cartier General Român din 53 000 de prizonieri de război români trimişi în Germania, 19 525 muriseră şi 16 645 bolnavi în spitale. Cauzele acestei puternice mortalităţi erau proasta alimentaţie şi persecuţiile. Nici un comentariu nu însoţeşte fişa remisă ministrului austro-ungar de către căpitanul de cavalerie von Streerowitz, deşi procentul deceselor reprezenta deja 36,8% din numărul total al prizonierilor români.

Cu titlu de comparaţie, din cei 730 de ofiţeri şi 40 500 subofiţeri şi soldaţi belgieni care au stat în Germania ca prizonieri de război între 1914-1918, doar 2 000 au decedat în cursul captivităţii lor, adică mai puţin de 5% în patru ani. În timp ce cifra totală a prizonierilor belgieni (656 ofiţeri şi 42 641 subofiţeri şi soldaţi la 10 iunie 1917) este asemănătoare aceleia a prizonierilor români (l 431 ofiţeri şi 40 684 soldaţi tot la aceeaşi dată), numărul total al prizonierilor belgieni decedaţi în patru ani corespunde aceleia a prizonierilor români morţi în Alsacia şi Lorena în patru luni.

Prizonierii de război români internaţi în Alsacia şi Lorena sunt o parte din cei capturaţi de Armata 9 germană a generalului von Falkenhayn în timpul luptelor grele duse în Carpaţi pentru stăpânirea trecătorilor. Între l şi 18 noiembrie 1916, 189 ofiţeri şi 19 338 subofiţeri şi soldaţi români au căzut în mâinile Armatei 9 germane. Cea mai mare parte a celorlalţi prizonieri au fost capturaţi în cursul bătăliilor duse în aceeaşi campanie din 1916, în Câmpia Română, în Oltenia şi Muntenia.»

Departamentul Haut-Rhin:

Prizonierii români au fost semnalaţi în 15 localităţi: Soultzmatt, Bartenheim, Cernay, Colmar, Ensisheim, Koetzingue, Liepvre, Muhloc, Neuf-Brisach, Niederentzen, Oberentzen, Steinbrunn-Le-Haut, Walheim, Waltenheim şi Wolfgantzen.

«Soultzmatt. Situat în frumoasa vale a râului Ohnbach, afluent al Lauch-ului, Soultzmatt se găseşte la jumătatea drumului dintre Rouffach şi pădurea acestui oraş. Şase izvoare minerale se adună într-un spaţiu îngust la poalele Heidenberg-ului. A fost construită o aşezare termală între Heidenberg şi Grand Pfingstberg. Locuitorii comunei trăiau atunci în principal din cultura viţei de vie şi din industria textilă, în partea vestică a oraşului, un drum numit al Capelei (Kapellaweg) duce de la Soultzmatt la capela de la Val du Pâtre (Schaefferthaf), loc de pelerinaj încă din secolul al XIII-lea.

La începutul primului război mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădurea de la Vest de Soultzmatt ca să construiască adăposturi şi instalaţii militare. La vreo 500 m Nord de capelă şi aproape de hanul locului numit Gauchmott, nemţii au ridicat un lagăr militar. Situat într-o poiană, acest lagăr denumit” Kronprinzlager” era înconjurat de sârmă ghimpată. A fost folosit de trupele germane care veneau aici să se odihnească la fiecare trei săptămâni, prin rotaţie, după ce luptau pe frontul franco-german din Vosges. Acest front era stabilizat la vreo 10 kilometri Vest de Soultzmatt, după luptele din iunie 1915 de la Hilsenfirst şi cele din iulie 1915 de pe Linge. Lagărul “Kronprinz” era ocupat în permanenţă de vreo 500 soldaţi germani şi de două baterii de baloane captive. Era camuflat ca să nu fie reperat de aviaţia franceză. Un comandament local (Ortskommandantur) fusese instalat la Soultzmatt pentru a regla trecerea şi cantonamentul trupelor germane, în localitate fuseseră cantonate un detaşament de poliţie şi o companie de infanterie, care ocupau şcoala de băieţi, hambarele rechiziţionate şi cele două fabrici textile.

La începutul lui 1917, pe un ger teribil, locuitorii din Soultzmatt au văzut venind soldaţi români extenuaţi şi foarte slabi. Escortaţi de soldaţi din Landsturm cu baioneta la puşcă, veneau pe jos de la Rouffach. Cea mai mare parte dintre aceşti soldaţi, au fost dirijaţi spre Val du Pâtre, în timp ce vreo douăzeci dintre ei au fost adăpostiţi provizoriu într-o fabrică de textile. “Copiii, uneori, aruncă câte un colţ de pâine vreun cartof în deschizăturile căscate ale buzunarelor mantalelor. Ordinul se auzea nemilos şi puştii erau alungaţi. Unul dintre ei, care s-a încăpăţânat, pălmuit de un subofiţer, a fugit urlând. Atunci copiii au ascuns bucăţile de pâine şi cartofii în crăpăturile pereţilor. Cei mai slăbiţi dintre români, cei care se târau la sfârşitul coloanei, ca pentru a se susţine, pipăiau pietrele desprinse şi căutau în crăpături. Unul dintre ei, pe care îl voi vedea până la sfârşitul lumii, a luat dintr-o ascunzătoare un cartof crud din care a muşcat lacom.”

Potrivit mărturiei domnului Leon Nicollet - născut în 1905 la Soultzmatt şi ai cărui părinţi au făcut parte din cei 30 de membri ai personalului civil alsacian care lucra în lagăr -, prizonierii români au fost cel mult 70 la începutul lui 1917. Efectivul lor era recompletat în urma deceselor. Locuiau în două barăci în exteriorul lagărului. Aceste barăci erau tot neterminate la începutul anului respectiv, fiind, umede şi reci. Prizonierii erau supravegheaţi de un detaşament special format din vreo 15 gardieni şi încadraţi pentru muncă, de şefi de echipă civili şi un pădurar. Acesta era găzduit împreună cu familia sa în cabana forestieră de la Val du Pâtre, alăturată capelei. Prizonierii români erau supuşi la munci dure, tăieri de copaci pe pantele masivului Schimberg, în sudul lagărului. Primeau o hrană insuficientă. Bieţii soldaţi români mureau de epuizare şi de foame. Tatăl domnului Léon Nicollet, care era şef de echipă, conducea vreo 15 prizonieri români care munceau la întreţinerea drumurilor, tăiau copaci şi curăţau lagărul. Prizonierii erau supravegheaţi în timpul lucrului de soldaţi germani înarmaţi cu puşti şi baionete. Tatăl lui Léon Nicollet aducea de mâncare în traistă ca să le dea prizonierilor ceva alimente pe ascuns, dar nu era suficient ca să-i ajute să supravieţuiască. Uneori prizonierii erau loviţi fără motiv de gardieni. Domnul Léon Nicollet observase că prizonierii români purtau o uniformă gri-bleu cu găitan roşu sau verde pe guler. Dar cel mai adesea erau în zdrenţe. Unii erau fără încălţăminte şi aveau picioarele înfăşurate în cârpe. Hainele erau zdrenţuite şi prizonierii trebuiau să le recupereze pe cele ale morţilor. Românii erau foarte slăbiţi şi gardienii, care socoteau că n-ar fi avut puterea să evadeze din cauza slăbiciunii fizice, îi supravegheau mai mult sau mai puţin atent. Erau atraşi de hanul Gauchmott unde lucrau două tinere servitoare. Nemţi au adus prostituate în “Kasino”-ul lor.

Încă de la sosirea lor în lagărul de la Val du Pâtre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, rezistau greu frigului şi oboselii. La început, morţii erau puşi într-un coşciug şi depuşi în capela din Val du Pâtre. Înmormântările aveau loc duminica. Fiecare sicriu era coborât de patru prizonieri români şi urma drumul spre Chapelle pentru a ajunge în locul numit “Grienling”, la cinci sute de metri Sud de Soultzmatt, pe un teren comunal situat la sud de cimitirul satului. Odată groapa săpată, cei care duceau sicriul înconjurau mortul sub supravegherea gardienilor. Un soldat român începea să cânte câteva tropare* (*compoziţie literară şi muzicală a liturghiei orientale, troparul cuprinde o strofă, un refren şi câteva versete) de îngropăciune pe care le cântau altădată în satul lor, ca să amintească despre viaţa mortului. Nu se poate spune că prizonierii români ar fi profitat de înmormântări ca să intoneze imnul naţional “Trăiască regele”. Copiii din sat se foloseau de înmormântări ca să se apropie de prizonierii români. Aceştia stăteau cu mâinile la spate pentru a putea primi pâine şi cartofi fierţi. Câteodată copiii au fost bătuţi de gardieni pentru că dădeau de mâncare prizonierilor.

Începând din luna martie 1917, cadavrele prizonierilor români nu mai erau îngropate numai duminica, ci în fiecare zi şi uneori de mai multe ori pe zi, cinci pe 11 martie 1917 şi cinci pe 24 martie 1917. Conform listei întocmite la 14 decembrie 1917 de subprefectul(Kaiserliche Kreisdirektor) de la Rouffach-Guebwiller, 142 de soldaţi români au murit şi au fost înhumaţi la Soultzmatt între 4 februarie şi 8 mai 1917: 17 în februarie, 73 în martie, 48 în aprilie şi 4 în mai. Unii prizonieri români au fost înhumaţi în Cimitirul Militar organizat de nemţi la Val du Pâtre, pe locul Cimitirul Militar actual. Ele au fost semnalate comandamentului militar local (Ortskommandantur) din Soultzmatt. 19 soldaţi români au fost înhumaţi, din motive necunoscute, în cimitirul din Val du Pâtre între 21 februarie şi 11 martie 1917. Alţi patru soldaţi români, morţi la 2, 5 şi 8 mai 1917 au fost, de asemenea, îngropaţi în cimitirul din Val du Pâtre.

Conform avizului (Mitteilung) adresat “Ortskommandantur” din Soultzmatt pentru fiecare deces al unui prizonier român înhumat în cimitirul din Val du Pâtre, “Feldwebel-Leutnant” Baller declara că soldaţii români au murit pur şi simplu ca urmare a unui stop cardiac (an Herzlähmung verstorben)!. În realitate, prizonierii români au murit de foame, de frig sau din cauza tratamentului dur. Populaţia alsaciană era convinsă că exterminarea soldaţilor români era deliberată. Benjamin Valloton evocă spusele gardienilor germani în legătură cu prizonierii români: “Cine i-a obligat să intre în război?... Noi, noi facem ce ni se spune...”, “De ce amărâţii ăştia au îndrăznit să ne lovească pe la spate, nu găsiţi asta îngrozitor, nu simţiţi insulta?”.

Locuitorii din Soultzmatt au remarcat ca, atunci când morţii români erau duşi în sat pentru înhumare, cei care îi purtau se opreau pe drumul către Chapelle într-un loc unde se depuneau gunoaiele şi căutau rapid, în pofida insultelor şi a loviturilor cu patul puştii din partea gardienilor, încercând să găsească ceva. Acest comportament al soldaţilor români spune mult despre subalimentarea lor. Foarte rapid, locuitorii din Soultzmatt, din fericire numeroşi, puneau pâine şi alimente pe grămada de gunoaie pentru ca prizonierii români să poată găsi de mâncare a doua zi, când treceau, în afara copiilor, nimeni nu îndrăznea să rişte să le dea direct mâncare românilor, într-atât era de înspăimântată populaţia de reacţia dură a nemţilor. Martori oculari i-au declarat în 1919 domnului Max Dollfus, preşedinte al Comitetului din Alsacia pentru mormintele româneşti, că soldaţii români au murit de foame în timp ce proviziile care le erau destinate erau mâncate de gardienii lor în hanul Gauchematt, vecin cu cimitirul actual”.

La supravieţuirea prizonierilor de război români, au contribuit cu donaţii de alimente 27 de familii din Soultzmatt, a căror listă se păstrează în arhivele locale. Această listă a fost denumită lista de “ajutorare a prizonierilor români”.

Din cei 452 de prizonieri români identificaţi care sunt îngropaţi la Cimitirul Militar din Soultzmatt (n.a. - 680 prizonieri români sunt înmormântaţi la Soultzmatt: 55 în morminte individuale, dintre care 103 necunoscuţi, plus două osuare, unul de 71, celălalt de 54 de români), 103 au murit în februarie 1917, 129 în martie, 78 în aprilie, deci 68% decedaţi în trei luni.

Dacă 1917 este anul teribil, mai ales în ianuarie - aprilie, în 1918 au murit la Soultzmatt numai 8 prizonieri de război români. Mortalitatea a fost proporţional identică în cazul soldaţilor români înhumaţi la Cimitirul Militar din Haguenau, a căror dată de deces este cunoscută: 33 în februarie; 96 în martie; 73 în aprilie; 67 în mai. În aprilie 1924, Max Dollfus scria: „Este şocant pentru cel ce străbate cu paşi rari cele două cimitire de la noi [Soultzmatt şi Cronenbourg] să citească pe cruci date care se repetă obsedant, mereu aceleaşi: ianuarie, februarie, martie, aprilie 1917. Crucile de pe un singur rând, cât este de lung, au înscrise data de 10 aprilie 1917".

Un caz deosebit merită să fie citat în legătură cu lagărul de la Val du Pâtre, pentru a demonstra că populaţia alsaciană nu a fost insensibilă la martiriul prizonierilor români, în pofida anumitor riscuri de represalii, într-un sat unde erau cantonaţi soldaţi germani cu sutele, într-o noapte din martie sau aprilie 1917, spre ora 22.00, mama domnului Ernest Nicollet şi-a trezit fiul. Se speriase auzind cum un român bătea la oblonul ferestrei. Era un soldat originar din Olteniţa, judeţul Călăraşi, cam la 50 km de Bucureşti, lângă Dunăre. Soldatul Solomon Coconaşu, de vreo 35 de ani, reuşise să iasă din barăcile lagărului din Val du Pâtre. Coborâse către primele case din sat şi venise să bată la obloanele casei în care locuiau părinţii lui Ernest Nicolet (născut la Soultzmatt, în 1897), pe strada “des Pretres” (a Preoţilor), la ieşirea din vâlceaua pe unde treceau zilnic convoaiele mortuare. Probabil că, în timp ce şi-a condus camarazii morţi la cimitirul din “Grienling”, a descoperit drumul spre sat şi, împins de foame, şi-a asumat riscul să meargă să bată în obloane, să ceară de mâncare ca să supravieţuiască. După ce s-a asigurat că nu era nimeni pe stradă, familia Nicollet 1-a primit pe Solomon Coconaşu în casă. Soldatul român ştia câteva cuvinte franţuzeşti şi a putut discuta puţin cu domnul Jacques Nicollet. Fiul său Ernest, care îşi amintea şi după şaptezeci de ani câteva cuvinte româneşti învăţate de la Coconaşu, povesteşte că în seara aceea mama lui reîncălzise ce mai rămăsese din mâncarea de varză călită şi cartofi pentru a-1 întrema pe soldatul român. După ce a mâncat şi s-a odihnit lângă foc, Coconaşu s-a întors în lagăr cu o traistă de provizii de la familia Nicollet. De atunci, el ieşea din lagăr de două-trei ori pe săptămână, pe la ora zece seara, ca să vină să mănânce la familia Nicollet. Astfel a reuşit să supravieţuiască şi să se reîntoarcă în ţară. A profitat, desigur, de neglijenţa gardienilor germani care chefuiau la hanul de la Gauchmatt. Familia Nicollet era impresionată de faptul că soldatul Coconaşu le săruta mâinile în semn de recunoştinţă, de câte ori venea la ei. O singură dată a fost însoţit de un camarad despre al cărui deces i-a înştiinţat nu după multă vreme pe cei din familia Nicollet. Coconaşu, care a avut norocul şi curajul să iasă din lagăr fără să trezească bănuiala gardienilor germani, a fost foarte discret, ştiind că familia Nicollet îşi risca viaţa când îl primea şi îl hrănea. Atunci când prizonierii români au fost transferaţi, Coconaşu a cerut adresa familiei Nicollet, care, precaută, a preferat să reţină ea adresa prizonierului român. La 6 iunie 1919, familia Nicollet a trimis o scrisoare la adresa din România. Abia în primăvara anului 1921 a primit răspunsul de la Coconaşu, datat 18 aprilie. Solomon Coconaşu se întorsese în Ţară sănătos şi îşi regăsise familia. “Cu mare emoţie îmi amintesc orele plăcute petrecute cu dumneavoastră şi vă mulţumesc mult pentru primirea călduroasă”. El a transmis autorităţilor române adresa binefăcătorilor săi. Familia Nicollet a primit o scrisoare de mulţumire redactată la 28 noiembrie 1924, la cererea reginei Maria a României, de doamna sa de onoare, Simona Lahovary, împreună cu o fotografie purtând o dedicaţie din partea reginei. Famila Nicollet păstrează cu multă pioşenie scrisoarea, care merită a fi citată: “Doamnă, Majestatea Sa Regina, aflând despre devotamentul cu care v-aţi ocupat de prizonierii români nefericiţi, în timpul războiului, m-a însărcinat să vă spun cât este de impresionată de bunătatea dumneavoastră şi să vă adresez întreaga sa mulţumire. Majestatea Sa vă trimite portretul său în ţinuta de la încoronare şi speră să îl păstraţi ca amintire din România, pe care nu o cunoaşteţi, dar pentru care aţi făcut atât de mult.”

Miercuri 9 aprilie 1924, regele Ferdinand şi regina Maria a României au fost oaspeţii Alsaciei şi s-au dus să se reculeagă la Val du Pâtre, unde au fost întâmpinaţi de generalul Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România în 1916 -1918. După inaugurarea Monumentului, regina Maria a depus la Marea Cruce din cimitir o coroană imensă de cale şi trandafiri. Apoi, a parcurs aleile cimitirului şi a aşezat pe toate mormintele buchete de garoafe roşii şi albe, pe care i le întindeau fete din partea locului.

În Cimitirul Militar de la Soultzmatt, lângă crucea străjuită permanent de drapelul Franţei şi de drapelul României, pe trei plăci de marmură este consemnat sacrificiul prizonierilor de război români. Prima aminteşte: “Cei 687 de prizonieri de război români care odihnesc în acest cimitir au murit aproape toţi din ianuarie până la sfârşitul anului 1917. Ei au îndurat foamea, mizeria şi torturile.”. A doua placă aduce la cunoştinţă: “Comitetul pentru mormintele româneşti din Alsacia, însărcinat de Guvernul României să reunească în acest cimitir morminte care în 1919 se aflau în 35 de oraşe şi comune din Alsacia, a obţinut dovada că toţi cei ce odihnesc aici au murit după suferinţe de nespus”. A treia placă este mărturia sentimentelor reginei Maria a României: “Departe de patria voastră pentru care v-aţi sacrificat, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie în acest pământ care nu vă este străin”.

La reuniunea sa din 30 august 1919, Consiliul local din Soultzmatt, prezidat de dr. Charles Kubler, a pus la dispoziţia Guvernului României, de fapt a donat, un teren situat în locul numit Gauchmatt, destinat amenajării unui cimitir militar pentru înhumarea soldaţilor români decedaţi în timpul captivităţii lor în Alsacia. A făcut cunoscute, totodată, numele celor 200 de capi ai familiilor care i-au ajutat pe prizonierii de război români să supravieţuiască. Prizonierii de război români înmormântaţi la “ Grienling” au fost transferaţi în 1920 la Cimitirul Militar de la Val du Pâtre.

Unii prizonieri de război români internaţi la Soultzmatt au decedat la spitalul militar de etapă de la Colmar. Într-adevăr, soldatul Marin Boboşilă a murit aici, la 20 februarie 1917. Actul sau de deces nr. 194, înregistrat la Primăria din Colmar, precizează că făcea parte din lagărul de muncă (Arbeitslager) de la Schaeferthal, subordonat Detaşamentului românesc nr. 11 (Rumänenkommando 11), la rândul lui subordonat lagărului de bază (Stammlager) de la Tuchel, în Prusia Occidentală. Soldatul Ion Sorica, de aproximativ 20 de ani, a decedat la 22 februarie 1917 (actul nr. 203), iar soldatul Caspar Grasu (actul nr. 217) a murit la 26 februarie 1917, la vârsta de 33 de ani.»

Se pare că nici un prizonier de război român, care a fost internat în lagărele din Alsacia şi Lorena în 1917-1918 şi care a supravieţuit captivităţii sale, nu şi-a publicat amintirile.

Cei aproape 3000 de soldaţi români care au murit în cursul prizonieratului în Alsacia şi Lorena, nu au mai văzut însă visul lor, România Mare, consfinţită la 1 Decembrie 1918, de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.