Dumnezeu Însuși, Unicul (III)

Dumnezeu Însuși, Unicul (III)

Autoritatea lui Dumnezeu (II)

 

Astăzi vom continua părtășia noastră cu privire la subiectul „Dumnezeu Însuși, Unicul.” Am avut deja două părtășii pe această temă, prima cu privire la autoritatea lui Dumnezeu, iar cea de-a doua, legată de firea dreaptă a lui Dumnezeu. După ce ați ascultat aceste două părtășii, ați obținut o nouă înțelegere asupra identității, statutului și esenței lui Dumnezeu? V-au ajutat aceste înțelegeri să obțineți o cunoaștere mai substanțială și certitudinea adevărului existenței lui Dumnezeu? Astăzi, am de gând să dezvolt subiectul „Autorității lui Dumnezeu.”

 

Înțelegerea autorității lui Dumnezeu din perspectiva micro și macro

 

Autoritatea lui Dumnezeu este unică. Este expresia caracteristică și esența specială a identității lui Dumnezeu Însuși. Nicio făptură creată sau necreată nu deține o asemenea expresie caracteristică și o asemenea esență specială, numai Creatorul deține tipul acesta de autoritate. Adică, numai Creatorul – Dumnezeu Cel Unic – este exprimat în acest fel și are această esență. De ce vorbesc despre autoritatea lui Dumnezeu? Cum diferă autoritatea lui Dumnezeu Însuși de autoritatea din mintea omului? Ce are atât de special? De ce este deosebit de important să vorbim aici despre ea? Fiecare dintre voi trebuie să cumpănească atent această chestiune. Pentru majoritatea oamenilor, „autoritatea lui Dumnezeu” este o idee nedeslușită, una pe care le este foarte greu să o priceapă și orice discuție cu privire la ea are toate șansele să fie confuză. Așa că va exista invariabil un decalaj între cunoașterea autorității lui Dumnezeu pe care omul este în stare să o dețină și esența autorității lui Dumnezeu. Pentru a anula acest decalaj, o persoană trebuie să ajungă treptat să cunoască autoritatea lui Dumnezeu prin intermediul oamenilor, evenimentelor, lucrurilor sau fenomenelor din viața reală,care sunt la îndemâna oamenilor, pe care ei sunt capabili să le înțeleagă. Cu toate că expresia „autoritatea lui Dumnezeu” poate părea de nepătruns, autoritatea lui Dumnezeu nu este deloc abstractă. El este prezent lângă om în fiecare minut al vieții sale, conducându-l în fiecare zi. Așadar, în viața de zi cu zi a fiecărei persoane, aceasta va vedea și experimenta în mod necesar aspectul cel mai tangibil al autorității lui Dumnezeu. Această tangibilitate este o dovadă suficientă că autoritatea lui Dumnezeu există cu adevărat și permite pe deplin unei persoane să recunoască și să înțeleagă faptul că Dumnezeu deține această autoritate.

 

Dumnezeu a creat totul și, creând toate lucrurile, are stăpânirea asupra lor. În afară de a avea stăpânirea asupra tuturor lucrurilor, El controlează totul. Ce înseamnă acest lucru – ideea că „Dumnezeu controlează totul”? Cum poate fi explicată? Cum se aplică în viața reală? Cum puteți ajunge să cunoașteți autoritatea lui Dumnezeu înțelegând faptul că „Dumnezeu controlează totul”? Chiar din expresia „Dumnezeu controlează totul” ar trebui să vedem că ceea ce controlează Dumnezeu nu reprezintă o parte a planetelor, o parte a creației, cu atât mai puțin o parte a omenirii, ci totul: de la masiv la microscopic, de la vizibil la invizibil, de la stelele din univers la viețuitoarele de pe pământ, cât și la microorganismele care nu pot fi văzute cu ochiul liber sau ființele care există în alte forme. Aceasta este definiția exactă a „tot” ceea ce Dumnezeu „controlează” și este orizontul peste care Dumnezeu Își exercită autoritatea, dimensiunea suveranității și conducerii Sale.

 

Înainte ca omenirea să apară pe lume, cosmosul – toate planetele, toate stelele de pe cer – existau deja. La nivel macro, aceste corpuri cerești au orbitat cu regularitate, sub controlul lui Dumnezeu, de-a lungul întregii lor existențe, indiferent de câți ani a durat aceasta. Ce planetă merge încotro, la ce moment anume; ce planetă îndeplinește ce sarcină și când; ce planetă se învârtește în jurul cărei orbite și când dispare sau este înlocuită – toate aceste lucruri se derulează fără cea mai mică eroare. Toate pozițiile planetelor și distanțele dintre ele urmează tipare stricte, care pot fi descrise toate cu date exacte; căile pe care călătoresc, viteza și traiectoriile orbitelor lor, momentele la care se află în diferite poziții pot fi cuantificate cu precizie și descrise de legi speciale. Vreme de eoni, planetele au urmat aceste legi, neabătându-se vreodată măcar un pic. Nicio putere nu le poate schimba sau perturba orbitele sau tiparele pe care le urmează. Pentru că legile speciale care le guvernează mișcarea și datele exacte care le descriu sunt predestinate de autoritatea Creatorului, ele se supun singure acestor legi, sub suveranitatea și controlul Creatorului. La nivel macro, nu îi este greu omului să identifice unele tipare, unele date, cât și unele legi sau fenomene ciudate și inexplicabile. Cu toate că omenirea nu recunoaște că Dumnezeu există, nu acceptă faptul că totul a fost făcut de Creator și că Acesta stăpânește peste tot și, mai mult, nu recunoaște existența autorității Creatorului, oamenii de știință, astronomii și fizicienii descoperă din ce în ce mai mult că existența tuturor lucrurilor din univers și principiile și tiparele care le dictează mișcările sunt toate guvernate și controlate de o energie întunecată invizibilă și vastă. Acest fapt obligă omul să accepte și să recunoască faptul că există un Atotputernic în mijlocul acestor tipare de mișcare, care orchestrează totul. Puterea Lui este extraordinară și, deși nimeni nu Îi poate vedea adevăratul chip, El guvernează și controlează totul în orice moment. Niciun om sau nicio forță nu poate trece dincolo de suveranitatea Lui. Pus în fața acestui fapt, omul trebuie să recunoască faptul că legile care guvernează existența tuturor lucrurilor nu pot fi controlate de oameni, nu pot fi schimbate de nimeni și, în același timp, omul trebuie să admită că ființele umane nu pot înțelege pe deplin aceste legi. Și acestea nu apar în mod natural, ci sunt dictate de către un Domn și Stăpân. Acestea sunt toate expresii ale autorității lui Dumnezeu pe care omenirea le poate percepe la nivel macro.

 

La nivel micro, toți munții, râurile, lacurile, mările și întinderile de pământ pe care le vede omul pe pământ, toate anotimpurile pe care le trăiește, toate lucrurile care populează pământul, inclusiv plantele, animalele, microorganismele și ființele umane sunt supuse suveranității lui Dumnezeu și sunt controlate de către Dumnezeu. Sub suveranitatea și controlul lui Dumnezeu, toate lucrurile iau ființă sau dispar conform gândurilor Lui, toate viețile lor sunt guvernate de anumite legi și ei cresc și se înmulțesc conform acestora. Nicio ființă umană sau lucru nu este deasupra acestor legi. De ce? Singurul răspuns este – datorită autorității lui Dumnezeu. Sau, ca să reformulez, datorită gândurilor și cuvintelor lui Dumnezeu; pentru că Dumnezeu Însuși face totul. Adică, autoritatea lui Dumnezeu și mintea lui Dumnezeu sunt cele care dau naștere acestor legi; acestea se vor modifica și schimba în funcție de gândurile Lui, și toate aceste modificări și schimbări apar sau dispar pentru planul Lui. Să luăm epidemiile, de exemplu. Acestea izbucnesc fără avertizare, nimeni nu le cunoaște originile sau motivele exacte pentru care se produc, și ori de câte ori o epidemie lovește un anumit loc, cei care sunt sortiți nu pot scăpa de calamitate. Știința omenească înțelege epidemiile ca fiind cauzate de răspândirea unor microbi răi sau dăunători, și viteza, aria de răspândire și metoda de transmitere nu pot fi prezise sau controlate de știința omenească. Cu toate că omenirea li se opune prin toate mijloacele posibile, aceasta nu poate controla ce oameni sau ce animale sunt afectate inevitabil atunci când izbucnesc epidemii. Singurul lucru pe care îl pot face oamenii este să încerce să le prevină, să li se opună și să le cerceteze. Dar nimeni nu cunoaște cauzele primare care explică începutul sau sfârșitul unei anumite epidemii și nimeni nu le poate controla. Confruntați cu izbucnirea și răspândirea unei epidemii, prima măsură pe care o iau oamenii este să dezvolte un vaccin, dar adesea epidemia se stinge de la sine înainte ca vaccinul să fie gata. De ce se sting epidemiile? Unii spun că microbii au fost aduși sub control, alții spun că se sting datorită schimbărilor anotimpurilor… În privința întrebării dacă aceste speculații nebunești țin sau nu, știința nu poate oferi nicio explicație, nu poate da niciun răspuns precis. Omenirea nu se confruntă numai cu aceste speculații, ci și cu lipsa de înțelegere și frica de epidemii. Nimeni nu știe, în cele din urmă, de ce încep epidemiile sau de ce se termină. Pentru că omenirea nu are credință decât în știință, se bazează cu totul pe ea, dar nu recunoaște autoritatea Creatorului sau nu Îi acceptă suveranitatea, nu va primi niciodată un răspuns.

 

Sub suveranitatea lui Dumnezeu, toate lucrurile există și pier datorită autorității Lui, datorită gestionării Lui. Unele lucruri vin și pleacă în tăcere și omul nu poate spune de unde au venit sau înțelege regulile pe care le urmează, cu atât mai puțin să înțeleagă de ce vin și pleacă. Cu toate că omul poate auzi, experimenta sau asista la tot ceea ce se întâmplă cu toate lucrurile; deși toate îl afectează pe om și cu toate că omul percepe la nivel subconștient caracterul neobișnuit, regularitatea sau chiar caracterul straniu al diferitelor fenomene, el tot nu știe nimic despre voința Creatorului și despre mintea Lui care stă în spatele acestora. Sunt multe povești în spatele lor, multe adevăruri ascunse. Pentru că omul s-a îndepărtat mult de Creator, pentru că nu acceptă faptul că autoritatea Creatorului guvernează toate lucrurile, el nu va ști și nu va înțelege niciodată tot ceea ce se întâmplă sub suveranitatea acesteia. În cea mai mare parte, controlul și suveranitatea lui Dumnezeu depășesc granițele imaginației omenești, ale cunoașterii omenești, ale înțelegerii omenești, a ceea ce poate obține știința omenească; abilitățile omenirii create nu pot rivaliza cu ea. Unii oameni spun: „Din moment ce nu ai văzut cu ochii tăi suveranitatea lui Dumnezeu, cum poți crede că totul se supune autorității Lui?” A vedea nu înseamnă întotdeauna a crede; a vedea nu înseamnă întotdeauna a recunoaște și a înțelege. Așadar, de unde vine credința? Afirm cu certitudine: „Credința vine din gradul și profunzimea înțelegerii și experimentării realității și a cauzelor primare ale lucrurilor.” Dacă tu crezi că Dumnezeu există, dar nu poți recunoaște, cu atât mai puțin percepe, realitatea controlului și suveranității lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, atunci nu vei admite niciodată în inima ta că Dumnezeu are o asemenea autoritate și că autoritatea lui Dumnezeu este unică. Nu Îl vei accepta niciodată cu adevărat pe Creator ca Domn al tău, ca Dumnezeu al tău.

 

Destinul omenirii și destinul universului sunt inseparabile de suveranitatea Creatorului

 

Sunteți cu toții adulți. Unii dintre voi sunteți de vârstă mijlocie; unii ați ajuns la bătrânețe. De la necredincios la credincios și de la începutul credinței în Dumnezeu la a accepta cuvântul lui Dumnezeu și a experimenta lucrarea lui Dumnezeu, câtă cunoaștere ați avut despre suveranitatea lui Dumnezeu? Ce înțelegeri ați obținut în privința sorții omenești? Poate cineva să obțină tot ceea ce-și dorește în viață? Câte lucruri ați fost în stare să realizați așa cum ați dorit în cele câteva decenii ale existenței voastre? Câte lucruri nu se întâmplă conform așteptărilor? Câte lucruri vin sub forma unor surprize plăcute? Câte lucruri așteaptă încă oamenii să rodească – așteptând în subconștient momentul potrivit, așteptând voința Cerului? Câte lucruri îi fac pe oameni să se simtă neajutorați și înfrânți? Toți sunt plini de speranțe cu privire la soarta lor și anticipează că totul va merge așa cum își doresc în viața lor, că nu le vor lipsi mâncarea și îmbrăcămintea, că averile lor vor spori spectaculos. Nimeni nu vrea o viață de sărăcie și asuprire, plină de greutăți, măcinată de calamități. Dar oamenii nu pot prevedea sau controla aceste lucruri. Poate că pentru unii trecutul este doar o harababură de experiențe; aceștia nu au învățat niciodată care este voia Cerului și nici nu îi interesează acest lucru. Își trăiesc viețile fără a gândi, ca animalele, trăind zi de zi, nepăsându-le care este soarta omenirii, de ce sunt vii ființele umane și cum s-ar cuveni să trăiască. Acești oameni ajung la bătrânețe fără nicio înțelegere a sorții omenești și, până în clipa morții, nu au nici cea mai vagă idee la ce se referă viața. Asemenea oameni sunt morți; sunt făpturi fără spirit; sunt brute. Deși trăiesc printre toate lucrurile, oamenii își extrag bucuria din multele feluri în care lumea le satisface necesitățile materiale, deși văd această lume materialistă avansând constant, propria lor experiență – ceea ce simt și experimentează inimile și spiritele lor – nu are nimic de-a face cu lucrurile materiale și nimic material nu le poate substitui. Este o recunoaștere în profunzimile inimii, ceva care nu se poate vedea cu ochiul liber. Această recunoaștere stă în înțelegerea și percepția cuiva asupra vieții omenești și a sorții omenești. Și duce adesea la înțelegerea faptului că un Stăpân nevăzut aranjează toate lucrurile, orchestrând totul pentru om. Între toate acestea, o persoană nu poate decât să accepte aranjamentele și orchestrațiile sorții; în același timp, nu poate decât să accepte cărarea pe care i-a întins-o în față Creatorul, suveranitatea Creatorului asupra destinului său. Acesta este un fapt incontestabil. Orice cunoaștere și atitudine ar avea cineva în privința destinului, nimeni nu poate schimba acest fapt.

 

Unde vei merge în fiecare zi, ce vei face, cu cine sau cu ce te vei întâlni, ce vei spune, ce ți se va întâmpla – pot fi toate acestea prezise? Oamenii nu pot anticipa toate aceste întâmplări, cu atât mai puțin controla desfășurarea lor. În viață, aceste evenimente neprevăzute se întâmplă tot timpul și se întâmplă zi de zi. Aceste vicisitudini zilnice și felul în care se petrec sau tiparele după care au loc sunt memento-uri constante pentru omenire că nimic nu se petrece la întâmplare, că făgașul pe care merg aceste lucruri și inevitabilitatea lor nu pot fi modificate de voința omenească. Fiecare întâmplare transmite o dojană a Creatorului pentru omenire și, de asemenea, mesajul că ființele umane nu își pot controla propriile destine; în același timp, fiecare eveniment reprezintă o dezaprobare a ambiției și dorinței omenești nebunești și inutile de a-și lua soarta în propriile mâini. Sunt ca niște palme puternice plesnite una după alta peste urechile omenirii, forțându-i pe oameni să se gândească din nou cine, până la urmă, le guvernează și controlează destinul. Și pe măsură ce ambițiile și dorințele lor sunt contracarate și spulberate în mod repetat, oamenii ajung în mod natural la o acceptare subconștientă a ceea ce le-a pregătit soarta, o acceptare a realității, a voinței Cerului și a suveranității Creatorului. De la aceste vicisitudini zilnice până la destinele întregilor vieți omenești, nu există nimic care să nu reveleze planurile Creatorului și suveranitatea Lui, nu este nimic care să nu transmită mesajul că „autoritatea Creatorului nu poate fi depășită”, care să nu exprime adevărul etern că „autoritatea Creatorului este supremă.”

 

Destinele omenirii și ale universului sunt strâns legate de suveranitatea Creatorului, inseparabile de orchestrațiile Creatorului; în final, ele nu pot fi despărțite de autoritatea Creatorului. Prin legile tuturor lucrurilor, omul ajunge să înțeleagă orchestrarea Creatorului și suveranitatea Lui; prin regulile de supraviețuire, el percepe stăpânirea Creatorului; din destinele tuturor lucrurilor, el trage concluzii despre modurile în care Creatorul Își exercită suveranitatea și controlul asupra lor; și în ciclurile de viață ale ființelor omenești și ale tuturor lucrurilor, omul experimentează cu adevărat orchestrațiile și aranjamentele Creatorului pentru toate lucrurile și făpturile vii și asistă cu adevărat la felul în care aceste orchestrații și aranjamente înlocuiesc toate legile, regulile și instituțiile pământești, toate celelalte puteri și forțe. În lumina acestui lucru, omenirea este silită să recunoască faptul că suveranitatea Creatorului nu poate fi violată de către nicio ființă creată, că nicio forță nu poate influența sau modifica evenimentele și lucrurile predestinate de către Creator. Oamenii și toate lucrurile trăiesc și se propagă, generație după generație, sub aceste legi și reguli divine. Nu este aceasta adevărata întrupare a autorității Creatorului? Cu toate că omul vede, în legile obiective, suveranitatea Creatorului și coordonarea de către Creator a tuturor evenimentelor și lucrurilor, câți oameni sunt capabili să înțeleagă principiul suveranității Creatorului asupra universului? Câți oameni pot cu adevărat să cunoască, să recunoască, să accepte și să se supună suveranității Creatorului și aranjamentelor Lui asupra propriului lor destin? Cine, crezând în faptul suveranității Creatorului asupra tuturor lucrurilor, va crede și va recunoaște cu adevărat că tot Creatorul dictează și destinul unei vieți omenești? Cine poate cuprinde cu adevărat faptul că soarta omului stă în palma Creatorului? Ce fel de atitudine ar trebui să adopte omenirea față de suveranitatea Creatorului, atunci când se confruntă cu faptul că El guvernează și controlează soarta omenirii, este o decizie pe care trebuie să o ia singură fiecare ființă umană care se confruntă cu acest lucru.

 

Cele șase momente critice în viața omenească

 

În cursul vieții, fiecare persoană ajunge la o serie de momente critice. Acestea sunt pașii fundamentali și cei mai importanți care determină destinul unei persoane în viață. Ceea ce urmează este o scurtă descriere a acestor pietre de hotar pe care fiecare persoană trebuie să le depășească în cursul vieții sale.

 

Nașterea: primul moment critic

 

Unde se naște o persoană, în ce familie, sexul, aspectul și momentul nașterii: acestea sunt detaliile primului moment critic din viața unei persoane.

 

Nimeni nu are nicio opțiune în privința acestor elemente în acest moment critic; toate sunt predestinate cu mult timp înainte de către Creator. Nu sunt influențate în niciun fel de mediul extern și niciun factor făcut de mâna omului nu poate schimba aceste realități pe care Creatorul le-a predeterminat. Pentru ca o persoană să se nască, înseamnă că deja Creatorul a îndeplinit primul pas al destinului pe care l-a dispus pentru acea persoană. Pentru că El a predeterminat toate aceste detalii cu mult înainte, nimeni nu are puterea de a modifica vreunul dintre ele. Indiferent de soarta ulterioară a cuiva, condițiile nașterii sale sunt predestinate și rămân așa cum sunt; ele nu sunt sub nicio formă influențate de soarta unei persoane în viață, nici nu afectează în vreun fel suveranitatea Creatorului asupra acesteia.

 

1. O nouă viață ia naștere din planurile Creatorului

 

Ce detalii ale primului moment critic – locul nașterii cuiva, familia, sexul, aspectul fizic, momentul nașterii – poate cineva să aleagă? Evident, nașterea cuiva este un eveniment pasiv. Cineva se naște involuntar, într-un anumit loc, la un moment anume, într-o anumită familie, cu un anumit aspect fizic; cineva devine în mod involuntar membru al unei anumite gospodării, moștenește un anumit arbore genealogic. Nicio persoană nu are opțiuni la primul moment critic din viața sa, ci se naște într-un mediu care este fixat conform planurilor Creatorului, într-o familie anume, cu un sex și aspect anume și la un anumit moment care este strâns legat de cursul vieții acelei persoane. Ce poate face o persoană în acest moment critic? S-a spus deja, nimeni nu are nicio opțiune în privința măcar unuia dintre aceste detalii referitoare la nașterea sa. Dacă nu ar fi predestinarea și călăuzirea Creatorului, o nouă viață născută în această lume nu ar ști încotro să apuce sau unde să stea, nu ar avea relații, nu ar aparține niciunui loc, nu ar avea un cămin adevărat. Dar, datorită aranjamentelor atente ale Creatorului, acea persoană începe călătoria vieții sale cu un loc în care să stea, părinți, un loc căruia să-i aparțină și rude. Pe toată durata acestui proces, apariția acestei noi vieți este determinată de planurile Creatorului și tot ce va ajunge să dețină îi va fi conferit de către Creator. De la un trup plutind liber, fără nimic al său, devine treptat o ființă umană tangibilă, vizibilă, în carne și oase, una dintre creațiile lui Dumnezeu, care gândește, respiră și simte căldura și frigul, care poate lua parte la toate activitățile obișnuite ale unei ființe create în lumea materială și care va trece prin toate lucrurile pe care o ființă umană creată trebuie să le experimenteze în viață. Predeterminarea nașterii cuiva de către Creator înseamnă că El va oferi acelei persoane toate lucrurile necesare supraviețuirii; iar faptul că acea persoană se naște înseamnă, de asemenea, că ea va primi toate lucrurile necesare supraviețuirii de la Creator, că, din acel moment, ea va trăi într-o altă formă, oferită de către Creator și supusă suveranității Creatorului.

 

2. De ce diferite ființe umane se nasc în diferite circumstanțe

 

Oamenilor le place adesea să-și închipuie că dacă s-ar naște din nou, ar fi într-o familie ilustră; dacă ar fi femei, ar arăta ca Alba ca Zăpada și ar fi iubite de toată lumea, dacă ar fi bărbați, ar fi Făt-Frumos, neducând lipsă de nimic, cu întreaga lume la cheremul lor. Există adeseori cei care se află sub imperiul multor iluzii în privința nașterii lor și sunt adeseori foarte dezamăgiți de ea, fiind supărați pe familia lor, pe aspectul lor fizic, pe sexul lor, chiar și pe momentul nașterii lor. Totuși, oamenii nu înțeleg niciodată de ce se nasc într-o anumită familie sau de ce arată într-un anumit fel. Ei nu știu că, indiferent de locul în care se nasc sau de cum arată, ei vor juca diferite roluri și vor îndeplini diferite misiuni în gestionarea Creatorului – acest scop nu se va schimba niciodată. În ochii Creatorului, locul în care se naște o persoană, sexul persoanei, aspectul fizic al acesteia, sunt toate lucruri temporare. Sunt o serie de însemnări minuscule, simboluri mărunte în fiecare fază a gestionării Sale a întregii omeniri. Iar destinația reală și sfârșitul cuiva nu sunt determinate de nașterea sa în vreo fază anume, ci de misiunea pe care acea persoană o îndeplinește în fiecare viață, de judecata Creatorului pentru ei atunci când planul Său de gestionare (planul mântuirii) e complet.

 

Se spune că există o cauză pentru orice efect, că nu există efect fără cauză. Și astfel, nașterea cuiva este în mod necesar legată de viața sa actuală și de viața sa anterioară. Dacă moartea cuiva îi curmă perioada actuală a vieții, atunci nașterea unei persoane este începutul unui nou ciclu; dacă un vechi ciclu reprezintă viața anterioară a unei persoane, atunci noul ciclu este, în mod natural, viața actuală a acesteia. Din moment ce nașterea cuiva este legată de viața sa trecută, cât și de viața sa actuală, locul, familia, sexul, aspectul și alți asemenea factori, care sunt asociați cu nașterea unei persoane, au toți în mod necesar legătură cu ele. Aceasta înseamnă că factorii nașterii cuiva nu sunt influențați numai de viața anterioară a acelei persoane, ci și determinați de destinul său în cea actuală. Acest lucru explică varietatea diferitelor circumstanțe în care se nasc oamenii: unii se nasc în familii sărace, alții, în familii bogate. Unii sunt oameni de rând, alții au origini ilustre. Unii se nasc în sud, alții în nord. Unii se nasc în deșert, alții, pe pământuri înverzite. Nașterile unora dintre oameni sunt însoțite de urale, râs și sărbătoare, altele aduc lacrimi, dezastru și jale. Unii se nasc pentru a fi prețuiți, alții, pentru a fi aruncați la o parte ca niște buruieni. Unii se nasc cu trăsături fine, alții cu deformații. La unii e o încântare să privești, alții sunt urâți. Unii se nasc în miez de noapte, alții sub dogoarea soarelui de amiază… Nașterile oamenilor din toate categoriile sunt determinate de destinele pe care le-a pregătit Creatorul pentru ei; nașterile lor determină destinele lor în viețile actuale, cât și rolurile pe care le vor juca și misiunile pe care le vor îndeplini. Totul este supus suveranității Creatorului, predestinat de către El; nimeni nu poate scăpa de ceea ce i-a fost predestinat, nimeni nu-și poate schimba circumstanțele nașterii[a] și nimeni nu-și poate alege propriul destin.

 

Creșterea: al doilea moment critic

 

În funcție de tipul de familie în care se nasc, oamenii cresc în diferite medii familiale și învață diferite lecții de la părinții lor. Acest lucru determină condițiile în care o persoană ajunge la maturitate, iar creșterea[b] reprezintă cel de-al doilea moment critic în viața cuiva. Nu mai este nevoie să spun, oamenii nu au de ales nici la acest moment cotitură. Și acesta este fix, predeterminat.

 

1. Circumstanțele în care cineva crește sunt fixate de către Creator

 

O persoană nu poate alege oamenii sau factorii sub a căror edificare și influență crește. Nu poate alege cunoștințele sau deprinderile pe care le capătă, obiceiurile pe care și le formează. Nu are niciun cuvânt de spus în privința a cine îi sunt părinții și rudele, în ce fel de mediu crește, în relația cu oamenii, cu evenimentele și lucrurile din jurul său și a modului în care acestea îi influențează dezvoltarea; toate sunt dincolo de controlul acelei persoane. Cine decide aceste lucruri, atunci? Cine le aranjează? Din moment ce oamenii nu au nimic de spus în această privință, din moment ce nu pot hotărî aceste lucruri pentru ei înșiși și din moment ce acestea, în mod evident, nu capătă formă în mod natural, este de la sine înțeles că formarea tuturor acestora stă în mâinile Creatorului. Exact cum Creatorul pregătește circumstanțele particulare ale nașterii fiecărei persoane, El pune, de asemenea, la cale și circumstanțele specifice în care aceasta se maturizează, nu mai trebuie menționat acest lucru. Dacă nașterea unei persoane aduce schimbări oamenilor, evenimentelor și lucrurilor din jurul ei, atunci creșterea și dezvoltarea acelei persoane le vor afecta și ele, în mod necesar. De exemplu, unii oameni se nasc în familii sărace, dar cresc înconjurați de bogăție; alții se nasc în familii avute, dar cauzează scăderea averilor familiei lor, astfel încât cresc în medii sărace. Nașterea niciunei persoane nu este guvernată de o regulă fixă și nimeni nu crește într-un ansamblu de circumstanțe fix, inevitabil. Acestea nu sunt lucruri pe care o persoană să și le poată imagina și pe care să le poată controla; ele sunt produsele destinului cuiva și sunt determinate de soarta acelei persoane. Bineînțeles, ideea de bază este aceea că ele sunt predestinate pentru destinul unei persoane de către Creator, sunt determinate de suveranitatea Creatorului și de planurile Lui pentru soarta acelei persoane.

 

2. Circumstanțele diferite în care cresc oamenii dau naștere unor roluri diferite

 

Circumstanțele nașterii unei persoane stabilesc la nivel de bază mediul și circumstanțele în care aceasta crește, iar circumstanțele în care o persoană crește sunt, la fel, un produs al circumstanțelor nașterii acelei persoane. În această perioadă, persoana începe să învețe limbajul, iar mintea ei începe să găsească și să asimileze multe lucruri noi, proces în care persoana crește constant. Lucrurile pe care o persoană le aude cu urechile ei, le vede cu ochii ei și le înțelege cu mintea ei îi îmbogățesc și animă treptat lumea interioară. Oamenii, evenimentele și lucrurile cu care o persoană intră în contact, bunul simț, cunoașterea și deprinderile pe care le învață o persoană și modurile de gândire de care aceasta este influențată, care i se inoculează sau i se predau, toate îi vor călăuzi și influența acesteia destinul în viață. Limba pe care o învață o persoană pe măsură ce crește și modul de gândire al acesteia sunt inseparabile de mediul în care aceasta își petrece tinerețea, iar acel mediu constă în părinți, frați și surori și alți oameni, alte evenimente și lucruri din jurul său. Așadar cursul dezvoltării unei persoane este determinat de mediul în care aceasta crește și depinde, de asemenea, de oamenii, evenimentele și lucrurile cu care aceasta intră în contact în această perioadă. De vreme ce condițiile în care crește o persoană sunt predeterminate cu mult timp înainte, mediul în care aceasta trăiește în timpul acestui proces este și el, în mod natural, predeterminat. Nu este hotărât de alegerile și preferințele unei persoane, ci este decis conform planurilor Creatorului, determinat de aranjamentele atente ale Creatorului, de suveranitatea Creatorului asupra destinului acelei persoane în viață. Deci oamenii pe care orice persoană îi întâlnește în decursul maturizării și lucrurile cu care intră în contact sunt toate legate în mod inevitabil de orchestrația și aranjamentul Creatorului. Oamenii nu pot prevedea aceste tipuri de relații complexe, nici nu le pot controla sau aprofunda. Multe lucruri diferite și mulți oameni diferiți afectează mediul în care crește o persoană și nicio ființă umană nu este în stare să aranjeze și să orchestreze o rețea atât de vastă de conexiuni. Nicio persoană sau lucru în afară de Creator nu poate controla apariția, prezența și dispariția tuturor diferiților oameni, evenimente și lucruri, și este tocmai o asemenea rețea vastă de conexiuni cea care configurează dezvoltarea unei persoane, așa cum a fost aceasta predestinată de către Creator, formează diferitele medii în care cresc oamenii și creează diferitele roluri necesare pentru lucrarea de gestionare a Creatorului, construind fundații solide, puternice pentru ca oamenii să-și poată îndeplini cu succes misiunile.

 

Independența: al treilea moment critic

 

După ce o persoană a trecut prin copilărie și adolescență și ajunge, treptat și inevitabil, la maturitate, următorul pas este să-și ia adio cu totul de la tinerețe, să-și ia rămas-bun de la părinți și să înfrunte drumul înainte ca adult independent. În acest punct[c], acea persoană trebuie să se confrunte cu toți oamenii, cu toate evenimentele și cu toate lucrurile cărora trebuie să le facă față un adult, să se confrunte cu toate zalele din lanțul destinului său. Acesta este cel de-al treilea moment critic prin care trebuie să treacă o persoană.

 

1. După ce devine independentă, o persoană începe să experimenteze suveranitatea Creatorului

 

Dacă nașterea și creșterea cuiva sunt „perioada de pregătire” pentru călătoria în viață a acelei persoane, punând bazele destinului acesteia, atunci independența sa este monologul de deschidere al destinului acelei persoane în viață. Dacă nașterea și creșterea unei persoane reprezintă bogăția pe care a acumulat-o pentru destinul său în viață, atunci independența acelei persoane este atunci când aceasta începe să cheltuiască sau să adauge la acea bogăție. Când cineva își lasă părinții și devine independent, condițiile sociale cu care se confruntă și genul de muncă sau carieră disponibil pentru acea persoană sunt amândouă hotărâte de soartă și nu au nimic de-a face cu părinții acelei persoane. Unii oameni își aleg o specializare bună la facultate și ajung să-și găsească o slujbă satisfăcătoare după absolvire, făcând un prim pas triumfător în călătoria vieții lor. Unii oameni învață și stăpânesc multe deprinderi diferite și, totuși, nu-și găsesc niciodată o slujbă care să li se potrivească, nici nu-și găsesc un post, cu atât mai puțin nu reușesc să aibă o carieră; la începutul călătoriei vieții lor se trezesc contracarați în orice moment, împresurați de necazuri, cu perspective deprimante și vieți nesigure. Unii oameni se dedică silitori studiilor lor, totuși ratează la limită toate șansele de a primi educație universitară și par a fi meniți să nu atingă niciodată succesul, cea dintâi aspirație în călătoria vieții lor risipindu-se ca un abur. Neștiind[d] dacă drumul dinaintea lor este neted sau pietros, ei simt pentru prima dată cât de plin de variabile este destinul omenesc și, ca atare, privesc viața cu speranță și groază. Unii oameni, în ciuda faptului că nu sunt foarte educați, scriu cărți și obțin o oarecare faimă; alții, deși aproape complet analfabeți, câștigă bani în afaceri și sunt, ca urmare, în stare să se întrețină… Ce ocupație își alege cineva, din ce trăiește cineva: au oamenii vreun control cu privire la a face o alegere bună sau una proastă? Sunt acestea în concordanță cu dorințele și deciziile lor? Majoritatea oamenilor își doresc să poată munci mai puțin și câștiga mai mult, nu să trudească în arșiță și ploaie, să se îmbrace bine, să strălucească și să lucească oriunde, să se ridice deasupra celorlalți și să aducă onoare strămoșilor lor. Dorințele oamenilor sunt atât de perfecte, dar când oamenii fac primii pași în călătoria vieții lor, ei ajung treptat să-și dea seama cât de imperfect este destinul omenesc și, pentru prima oară, înțeleg cu adevărat faptul că, deși o persoană își poate face planuri îndrăznețe de viitor, deși poate nutri fantezii temerare, nimeni nu are abilitatea sau puterea de a-și realiza propriile visuri, nimeni nu este în postura de a-și controla propriul viitor. Va exista mereu o oarecare distanță între visurile cuiva și realitățile cu care trebuie să se confrunte; lucrurile nu sunt niciodată așa cum și-ar dori cineva să fie și, confruntați cu asemenea realități, oamenii nu pot obține niciodată satisfacție sau mulțumire. Unii oameni vor merge chiar până în pânzele albe, vor face eforturi imense și mari sacrificii de dragul traiului și al viitorului lor, în încercarea de a-și schimba propriul destin. Dar, în final, chiar dacă își pot realiza visurile și dorințele prin propria lor muncă grea, ei nu-și pot nicicând schimba destinul, și indiferent cât de stăruitor încearcă, nu pot nicicând depăși ceea ce le-a alocat destinul. Indiferent de diferențele de abilități, IQ și voință, oamenii sunt cu toții egali în fața destinului, care nu face deosebire între cel măreț și cel mărunt, cel superior și cel inferior, cel elevat și cel mediocru. Ce ocupație își alege cineva, din ce își câștigă existența și câtă avere acumulează în viață nu sunt lucruri decise de părinții acelei persoane, de talentele sale, de eforturile sau de ambițiile sale, ci sunt predestinate de către Creator.

 

2. Lăsarea părinților și începutul sincer al asumării rolului în teatrul vieții

 

Când o persoană ajunge la maturitate, aceasta este capabilă să-și lase părinții și să se descurce singură, și în acest punct o persoană începe cu adevărat să-și joace propriul rol, misiunea sa în viață încetează să mai fie încețoșată și devine, treptat, deslușită. Oficial, cineva încă rămâne strâns legat de părinții săi, dar pentru că misiunea sa și rolul pe care îl joacă în viață nu au nimic de-a face cu mama și tatăl său, în fapt, această legătură strânsă se rupe încetișor, pe măsură ce persoana devine independentă. Din perspectivă biologică, totuși, oamenii nu pot evita să depindă de părinți în subconștient, dar, obiectiv vorbind, odată ce s-au maturizat, ei au vieți complet separate de părinții lor și vor juca rolurile pe care și le asumă în mod independent. În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața unui copil este pur și simplu aceea de a-i asigura acestuia un mediu formal în care să crească, pentru că nimic cu excepția predestinării Creatorului nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba destinul. În ceea ce privește destinul, fiecare este independent și fiecare are propriul său destin. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot îngrădi acesteia destinul în viață sau exercita cea mai mică influență asupra rolului pe care îl joacă în viață. Se poate spune că familia în care cineva este menit să se nască și mediul în care acea persoană crește nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta persoanei în viață sau genul de destin prin care acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, nicio rudă nu poate ajuta pe cineva să-și asume rolul în viață. Cum își îndeplinește cineva misiunea și în ce fel de mediu de trai își joacă rolul sunt determinate în întregime de soarta pe care o are în viață. Cu alte cuvinte, nicio altă condiție obiectivă nu poate influența misiunea unei persoane, care este predestinată de către Creator. Toți oamenii se maturizează în propriile lor medii de creștere, apoi treptat, pas cu pas, își stabilesc propriile drumuri în viață, împlinind destinele planificate pentru ei de către Creator, intrând în mod natural, involuntar, în marea imensă a omenirii și asumându-și propriile poziții în viață, unde încep să-și îndeplinească responsabilitățile de ființe create de dragul predestinării Creatorului, de dragul suveranității Lui.

 

Căsătoria: al patrulea moment critic

 

Pe măsură ce îmbătrânește și se maturizează, omul se îndepărtează de părinți și de mediul în care s-a născut și a crescut și, în schimb, începe să își caute o direcție în viață și să-și urmărească propriile scopuri în viață, diferite de cele ale părinților săi. În această perioadă, omul nu mai are nevoie de părinți, ci, mai degrabă de un partener cu care își poate petrece viața: un soț sau o soție, o persoană cu care soarta sa este strâns îngemănată. Astfel, primul eveniment major cu care se confruntă cineva după independență este căsătoria, cel de-al patrulea moment critic prin care trebuie să treacă o persoană.

 

1. O persoană nu are de ales în privința căsătoriei

 

Căsătoria este un eveniment cheie în viața oricărui om; este momentul în care o persoană începe cu adevărat să-și asume diferite responsabilități, începe treptat să îndeplinească diferite tipuri de misiuni. Oamenii nutresc numeroase iluzii cu privire la căsătorie înainte de a o trăi ei înșiși, și toate aceste iluzii sunt minunate. Femeile își imaginează că jumătatea lor va fi Făt-Frumos, iar bărbații își imaginează că se vor însura cu Alba ca Zăpada. Aceste fantezii demonstrează că fiecare persoană are anumite cerințe pentru căsătorie, propriile ei seturi de pretenții și standarde. Cu toate că în această epocă malefică oamenii sunt constant bombardați cu mesaje distorsionate despre căsătorie, care creează încă și mai multe cerințe suplimentare și dau oamenilor tot soiul de încărcături și atitudini ciudate, orice persoană care a trăit căsătoria știe că, indiferent de cum o înțelege cineva, indiferent de atitudinea pe care cineva o are față de ea, căsătoria nu este o chestiune de alegere individuală.

 

Cineva întâlnește mulți oameni de-a lungul vieții sale, dar nimeni nu știe cine îi va deveni partener de viață. Cu toate că fiecare are propriile sale idei și vederi personale în privința căsătoriei, nimeni nu poate prevedea cine îi va deveni, în cele din urmă, adevărata jumătate, iar ideile personale ale cuiva contează puțin. După ce cunoști o persoană pe care o placi, poți să încerci să o cucerești, dar dacă acea persoană este sau nu interesată de tine, dacă este sau nu în stare să-ți devină partener(ă), nu este decizia ta. Obiectul afecțiunii tale nu este în mod necesar persoana cu care vei putea să-ți împarți viața; și, între timp, cineva la care nu te-ai așteptat vreodată intră pe nesimțite în viața ta și îți devine partener(ă), devine cel mai important element în destinul tău, jumătatea ta, de care soarta ta este legată în mod inextricabil. Și astfel, deși sunt milioane de căsnicii în lume, fiecare dintre ele este diferită. Câte căsnicii sunt nesatisfăcătoare, câte sunt fericite, câte se întind de la est la vest și câte de la nord la sud, câte sunt potriviri perfecte, câte sunt la același nivel, câte sunt fericite și armonioase, câte sunt dureroase și pline de jale, câte sunt invidiate de alții, câte sunt greșit înțelese și condamnate, câte sunt pline de bucurie, câte sunt scăldate în lacrimi și produc disperare… În aceste nenumărate căsnicii, oamenii dezvăluie fidelitate și angajament pe viață față de căsătorie sau iubire, atașament și indisolubilitate, sau resemnare și neînțelegere, sau trădarea acesteia, chiar și ură. Indiferent dacă însăși căsătoria aduce fericire sau durere, misiunea fiecăruia în căsnicie este predestinată de către Creator și nu se va schimba; fiecare trebuie să o îndeplinească. Iar destinul individual din spatele fiecărei căsătorii este de neschimbat; a fost determinat cu mult timp în urmă de către Creator.

 

2. Căsătoria ia naștere din destinele a doi parteneri

 

Căsătoria este o răscruce importantă în viața cuiva. Este produsul sorții unei persoane, un element crucial; nu se bazează pe voința individuală sau preferința niciunei persoane și nu este influențată de vreun factor extern, ci este complet determinată de destinele celor două părți, de aranjamentele Creatorului și de predeterminările cu privire la soarta cuplului. La suprafață, scopul căsătoriei este acela de a perpetua rasa umană, dar, de fapt, căsătoria nu este decât un ritual prin care o persoană trece în procesul îndeplinirii misiunii sale. Rolurile pe care oamenii le joacă în căsnicie nu sunt doar acelea de a crește noua generație; sunt roluri variate pe care cineva și le asumă și misiuni pe care cineva trebuie să le îndeplinească în decursul menținerii unei căsnicii. Din moment ce nașterea unei persoane influențează schimbarea oamenilor, a evenimentelor și a lucrurilor din jurul acesteia, căsătoria sa le va afecta și ea în mod inevitabil și, mai mult, le va transforma în diferite feluri.

 

Când o persoană devine independentă, aceasta își începe propria călătorie în viață, ceea ce duce, pas cu pas, către oameni, evenimente și lucruri legate de căsnicia acelei persoane; și, în același timp cealaltă persoană care va alcătui acea căsnicie se apropie, pas cu pas, de aceiași oameni, evenimente și lucruri. Sub suveranitatea Creatorului, doi oameni fără legătură între ei, care împărtășesc un destin conex, ajung treptat la căsătorie și devin, în mod miraculos, o familie, „două lăcuste agățându-se de aceeași funie.” Așadar, când cineva face pasul căsătoriei, drumul său în viață îi va influența și afecta jumătatea și, la fel, drumul în viață al partenerului cuiva va influența și afecta destinul celuilalt. Cu alte cuvinte, destinele omenești sunt interconectate și nimeni nu-și poate împlini misiunea în viață sau juca rolul complet independent de ceilalți. Nașterea unei persoane afectează un imens sistem de relații, creșterea implică și ea un sistem complet de relații; și, în același mod, o căsnicie există și se menține, în mod inevitabil, într-o rețea vastă și complexă de conexiuni omenești, implicând fiecare membru și influențând soarta oricui face parte din ea. O căsătorie nu este produsul familiilor amânduror membrilor, al circumstanțelor în care au crescut aceștia, al aspectului lor fizic, al vârstei lor, al calităților, talentelor sau al altor factori; mai degrabă, ea apare dintr-o misiune comună și o soartă aflată în legătură. Aceasta este originea căsătoriei, un produs al destinului omenesc orchestrat și aranjat de către Creator.

 

Urmașii: al cincilea moment critic

 

După căsătorie, o persoană începe să crească noua generație. O persoană nu are nimic de spus în privința numărului și tipului de copii pe care îi are; și acest lucru este determinat de soarta unei persoane, predestinat de către Creator. Acesta este al cincilea moment critic prin care trebuie să treacă o persoană.

 

Dacă o persoană se naște pentru a îndeplini rolul de a fi copilul altcuiva, atunci o persoană crește noua generație pentru a îndeplini rolul de părinte al altcuiva. Această modificare de roluri determină o persoană să experimenteze diferite faze ale vieții din diferite perspective. Îi dă, de asemenea, persoanei diferite seturi de experiențe de viață, în care aceasta ajunge să cunoască aceeași suveranitate a Creatorului, cât și faptul că nimeni nu poate trece peste sau modifica predestinarea Creatorului.

 

1. O persoană nu are control asupra a ceea se întâmplă cu copilul său

 

Nașterea, creșterea și căsătoria oferă toate diferite grade de dezamăgire. Unii oameni sunt nemulțumiți de familiile lor sau de aspectul lor fizic; unora nu le plac părinții lor; unii detestă sau au multe de împărțit cu mediul în care au crescut. Și, pentru majoritatea oamenilor, dintre toate aceste dezamăgiri, căsătoria este cea mai nemulțumitoare. Indiferent de cât de nemulțumit este cineva de nașterea, creșterea sau căsătoria sa, oricine a trecut prin ele știe că nimeni nu poate alege unde și când s-a născut, cum arată, cine îi sunt părinții și cine îi este soț (soție), ci că trebuie pur și simplu să accepte voința Cerului. Dar când vine momentul ca oamenii să crească noua generație, ei își vor proiecta toate dorințele nerealizate în prima jumătate a vieții lor asupra urmașilor lor, sperând că progenitura lor va compensa pentru toate dezamăgirile pe care le-au trăit în prima parte a vieții lor. Așa că oamenii se leagănă în tot felul de fantezii despre copiii lor: că fiicele lor vor ajunge să fie niște frumuseți uluitoare, fiii lor, domni eleganți; că fiicele lor vor fi cultivate și talentate și fiii lor, studenți eminenți și sportivi de elită; că fiicele lor vor fi blânde, virtuoase și sensibile, fiii lor, inteligenți, capabili și simțitori. Ei speră că, indiferent dacă vor fi fiice sau fii, aceștia își vor respecta bătrânii, vor fi atenți cu părinții lor, vor fi iubiți și lăudați de toată lumea… În acest moment, speranțele de viață reapar și noi pasiuni se aprind în inimile oamenilor. Oamenii știu că sunt neputincioși și fără speranță în această viață, că nu vor mai avea altă șansă, altă speranță să iasă în evidență și că nu au de ales decât să-și accepte destinele. Și astfel, își proiectează toate speranțele, toate dorințele și idealurile nerealizate, asupra următoarei generații, sperând că progeniturile lor îi pot ajuta să-și atingă visurile și să-și realizeze dorințele; că fiicele și fiii lor vor aduce glorie numelui familiei, vor deveni importanți, bogați sau celebri; pe scurt, ei vor să vadă norocul copiilor lor luându-și elan. Planurile și fanteziile oamenilor sunt perfecte; nu știu ei că numărul copiilor pe care îi au, aspectul fizic al copiilor, abilitățile și așa mai departe nu sunt decizia lor, că destinele copiilor lor nu sunt absolut deloc în mâinile lor? Oamenii nu sunt stăpânii propriului lor destin, și totuși ei speră să schimbe destinele generației mai tinere; sunt lipsiți de puterea de a scăpa de propriul lor destin, și totuși încearcă să îl controleze pe acela al fiilor și fiicelor lor. Nu se supraapreciază? Nu este aceasta nesăbuință și ignoranță omenească? Oamenii fac orice eforturi de dragul copiilor lor, dar, în final, câți copii are cineva și cum sunt copiii săi nu răspund planurilor și dorințelor lor. Unii oameni sunt săraci lipiți pământului, dar fac mulți copii; unii oameni sunt bogați și totuși nu au niciun copil. Unii își doresc o fiică, dar li se refuză această dorință; unii își doresc un fiu, dar nu reușesc să dea naștere unui copil de parte bărbătească. Pentru unii, copiii sunt o binecuvântare; pentru alții, sunt un blestem. Unele cupluri sunt inteligente, totuși dau naștere unor copii întârziați mintal; unii părinți sunt harnici și cinstiți, totuși copiii pe care îi cresc sunt indolenți. Unii părinți sunt buni și drepți, dar au copii care se dovedesc a fi vicleni și răi. Unii părinți sunt sănătoși la minte și la trup, dar dau naștere unor copii handicapați. Unii părinți sunt comuni și lipsiți de succes, totuși au copii care realizează lucruri mărețe. Unii părinți sunt din clasa de jos, totuși au copii care ajung la înălțime.

 

2. După ce cresc noua generație, oamenii obțin o nouă înțelegere a destinului

 

Majoritatea oamenilor care se căsătoresc o fac în jurul vârstei de treizeci de ani și, la acest moment în viață, o persoană nu are nicio înțelegere a destinului omenesc. Dar când oamenii încep să crească copii, pe măsură ce progeniturile lor cresc, ei privesc cum noua generație repetă viața și toate experiențele generației anterioare și își văd propriul trecut reflectat în ei și își dau seama că drumul pe care merge generația mai tânără, întocmai ca al lor, nu poate fi planificat și ales. Confruntați cu această realitate, nu au de ales decât să recunoască faptul că soarta fiecărei persoane este predestinată; și fără a-și da seama pe deplin, ei își lasă treptat la o parte propriile dorințe și pasiunile din inimile lor se scurg și mor… În această perioadă, o persoană a trecut în cea mai mare parte de cele mai importante pietre de hotar ale vieții și a obținut o nouă înțelegere a vieții, a adoptat o nouă atitudine. Cât de mult poate aștepta de la viitor o persoană de această vârstă și ce perspective are? Ce femeie de cincizeci de ani mai visează încă la Făt-Frumos? Ce bărbat de cincizeci de ani își mai caută încă Alba ca Zăpada? Ce femeie de vârstă mijlocie mai speră să se transforme din rățușca cea urâtă într-o lebădă? Au majoritatea bărbaților mai în vârstă aceeași hotărâre în privința carierei ca cei tineri? Ca să rezumăm, indiferent dacă este bărbat sau femeie, oricine trăiește până la această vârstă e foarte probabil să aibă o atitudine relativ rațională și practică în ceea ce privește căsătoria, familia și copiii. O asemenea persoană nu mai are, practic, nicio alegere, nicio dorință de a înfrunta destinul. În ceea ce privește felul în care funcționează experiența omenească, imediat ce o persoană ajunge la această vârstă, aceasta dezvoltă în mod natural această atitudine: „o persoană trebuie să-și accepte soarta, copiii săi au propriul noroc; soarta omenească este orânduită de Ceruri.” Majoritatea oamenilor care nu înțeleg adevărul, după ce au trecut prin toate vicisitudinile, frustrările și greutățile acestei lumi, își vor sintetiza percepțiile asupra vieții omenești în trei cuvinte: „Asta-i soarta!” Cu toate că această expresie cuprinde concluzia și înțelegerea oamenilor lumești despre soarta omenească, cu toate că exprimă neputința omenească și se poate spune că ar fi pătrunzătoare și corectă, încă este foarte departe de înțelegerea suveranității Creatorului și nu este, pur și simplu, un substitut pentru cunoașterea autorității Creatorului.

 

3. Credința în destin nu este un substitut al cunoașterii suveranității Creatorului

 

După ce L-ați urmat atâția ani pe Dumnezeu, există vreo diferență substanțială între cunoașterea voastră despre destin și aceea a oamenilor lumești? Ați înțeles cu adevărat predestinarea Creatorului și ați ajuns cu adevărat să cunoașteți suveranitatea Creatorului? Unii oameni au o înțelegere profundă, interiorizată a expresiei „asta-i soarta”, totuși ei nu cred nici în cea mai mică măsură în suveranitatea lui Dumnezeu, nu cred că soarta omenească este aranjată și orchestrată de Dumnezeu și nu sunt dispuși să se supună suveranității lui Dumnezeu. Asemenea oameni sunt ca și naufragiați în ocean, aruncați încoace și încolo de valuri, plutind odată cu curentul, fără altă opțiune decât aceea de a aștepta pasiv și a se resemna în fața sorții. Totuși, ei nu recunosc faptul că soarta omenească este supusă suveranității lui Dumnezeu; ei nu pot ajunge să cunoască suveranitatea lui Dumnezeu din proprie inițiativă și, astfel, să obțină cunoașterea autorității lui Dumnezeu, să se supună orchestrațiilor și aranjamentelor lui Dumnezeu, să înceteze să mai opună rezistență destinului și să trăiască în grija, protecția și călăuzirea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, acceptarea sorții nu este același lucru cu supunerea față de suveranitatea Creatorului; credința în destin nu înseamnă că o persoană acceptă, recunoaște și cunoaște suveranitatea Creatorului; credința în destin este doar recunoașterea acestui fapt și a acestui fenomen extern, ceea ce este diferit de a ști cum Creatorul stăpânește destinul omenirii, de a recunoaște că Creatorul este sursa dominației asupra destinelor tuturor lucrurilor și, mai mult, de a se supune orchestrațiilor și aranjamentelor Creatorului pentru soarta omenirii. Dacă o persoană crede numai în destin – chiar are sentimente puternice în această privință – dar nu este prin aceasta capabilă să cunoască, recunoască, să se supună și să accepte suveranitatea Creatorului asupra destinului omenirii, atunci viața sa va fi, cu toate acestea, o tragedie, o viață trăită în zadar, un vid; acea persoană va fi în continuare incapabilă să devină supusă dominației Creatorului, să devină o ființă umană creată în adevăratul sens al cuvântului și să se bucure de aprobarea Creatorului. O persoană care cunoaște și experimentează cu adevărat suveranitatea Creatorului ar trebui să fie într-o stare activă, nu într-una pasivă și neajutorată. Acceptând în același timp că toate lucrurile sunt predestinate, acea persoană ar trebui să dețină o definiție corectă a vieții și a destinului: faptul că fiecare viață este supusă suveranității Creatorului. Când cineva privește în urmă la drumul pe care a umblat, când cineva își reamintește fiecare fază a călătoriei sale, acea persoană vede că la fiecare pas, indiferent dacă drumul său a fost anevoios sau lin, Dumnezeu i-a călăuzit calea, planificând-o. Ceea ce a condus, pe neștiute, acea persoană până astăzi au fost aranjamentele meticuloase ale lui Dumnezeu, planificarea Lui atentă. Să fii capabil să accepți suveranitatea Creatorului, să-I primești mântuirea – ce mare noroc este acesta! Dacă atitudinea unei persoane față de soartă este pasivă, aceasta dovedește că această persoană opune rezistență la tot ceea ce a aranjat Dumnezeu pentru ea, faptul că nu are o atitudine supusă. Dacă atitudinea unei persoane față de suveranitatea lui Dumnezeu asupra destinului omenesc este activă, atunci când acea persoană privește înapoi la călătoria sa, când ajunge cu adevărat să dea piept cu suveranitatea lui Dumnezeu, acea persoană va dori cu mai multă sinceritate să se supună tuturor lucrurilor pe care le-a aranjat Dumnezeu, va avea mai multă hotărâre și încredere să-L lase pe Dumnezeu să-i orchestreze soarta, să înceteze să se mai răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Pentru că cineva vede că atunci când nu înțelege soarta, când nu înțelege suveranitatea lui Dumnezeu, când merge de bunăvoie bâjbâind înainte, șovăind și clătinându-se prin ceață, călătoria este prea dificilă, prea sfâșietoare. Deci, când oamenii recunosc suveranitatea lui Dumnezeu asupra destinului omenesc, cei deștepți aleg să îl cunoască și să îl accepte, să spună adio zilelor dureroase când încercau să-și construiască o viață bună cu propriile lor mâini, în loc să continue să se lupte împotriva sorții și să-și urmărească așa-zisele lor scopuri în viață în felul lor. Când o persoană nu are Dumnezeu, când nu-L poate vedea, când nu poate recunoaște limpede suveranitatea lui Dumnezeu, fiecare zi este lipsită de sens, lipsită de valoare, nefericită. Oriunde ar fi, orice meserie ar avea, mijloacele de trai și urmărirea propriilor țeluri ale acelei persoane nu-i aduc decât durere nesfârșită și suferință imposibil de alinat, în așa fel încât nu poate suporta să privească înapoi. Numai când cineva acceptă suveranitatea Creatorului, se supune orchestrațiilor și aranjamentelor Lui și caută viața omenească adevărată, acea persoană se va elibera treptat de toată durerea și suferința, se va scutura de toată deșertăciunea vieții.

 

Sursa imaginilor ：Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Termeni de utilizare：https://ro.kingdomsalvation.org/disclaimer.html

 

 

Done