Balada motanului

(Nichita Stănescu)

  

Motan m-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare şi musteţe lungi,

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

La ora când târâş-grăpiş

zăpada nopţii se adună

eu, cocoţat pe-acoperiş,

să urlu a pustiu la lună.

 

Şi-atuncea, şapte gospodine

să dea cu bolovani în mine

şi să mă-njure surd, de Domnul,

că le-am stricat, urlând, tot somnul.

 

De sus, din vârful săptămânii,

să le rânjesc urlat, scârbos:

iubesc doar locul nu stăpânii,

precum fac câinii pentr-un os.

 

Şi iarăşi şapte gospodine

să dea cu bolovani în mine,

iar eu să urlu, urlu-ntruna

atât cât n-o apune luna.

 

Motan m-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare şi musteţe lungi

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

Când zorii ziua o deznoadă

să mă tot duc, să mă tot duc

şi tinicheaua prinsă-n coadă

s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

 

Jegos şi obosit, apoi,

cu maţele în liturghie,

să mă adun, să mă-ncovoi

prin albiturile-n frânghie.

 

Ca-n faţa unui şobolan

spinarea să mi-o fac colan

să scuip, să scuip şi-n urmă iar

hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

 

Pisicile de prin vecini

să le gonesc pe la pricini,

să-mi fete fiecare-un pui

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

Iar când o fi uitat să mor

la cârciuma din mahala

sorbită-n calea pumnilor

posircă acră viu să stea.

 

"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort

hai, pune-mi-te iar pe danţ...

te uită... zace colo-n şanţ

motanul mort, motanul mort..."

 

11 august 1955

     

Ion Minulescu

 

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

Şi lasă-mă să plec!…

Tu nu-nţelegi

Că-n orchestrarea întregirii noastre

Nu-i ciripit de păsărele-albastre,

Ci-i răcnet doar de bestie turbată,

Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă

De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă

Sau de piciorul patului s-o legi?…

 

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

Şi nu-ţi mai cer nimic!…

Tu n-ai ghicit

Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit

Şi toată fericirea-mprovizată

Cu care ne-avântăm tot mai departe

N-a fost decât iluzia că ne-am iubit

Ca două manechine cu suflete de vată,

Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?…

 

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,

În cinstea întregirii noastre din trecut,

Din care-acum n-a mai rămas nimic

Decât o falsă frescă-n mozaic,

Pe care nişte gheare de bestie turbată

Însângerează două imagini omeneşti!…

Nu le cunoşti?…

Încearcă -

Şi-ai să ţi le-aminteşti!